Inapoi in India

Trei saptamani in Romania si iata sunt din nou in India. Este a treia mea intoarcere in India si de fiecare data aproape m-a incercat acelasi sentiment ca si cum as fi sosit pentru prima data. In avionul care a plecat din Milano, mare majoritate a pasagerilor sunt indieni. Doar catziva italieni prin avion, unul sau doi englezi si .. eu. Opt ore de zbor si sunt in Mumbai. Imi ridic bagajul si dau sa trec de ultimul control de bagaje. Ma miros ca am bagajul prea greu si ma trag al o parte pentru verificari. Imi cer sa il desfac si imi tot pun la nesfarsit aceasi intrebare ca de ce este asa de greu si ce am inauntru. Le raspund ca mancare. Il desfac si iasa la iveala si ceva sticle de vin. Doua de 1.5 l face 3 litri. Si ma aburesc ca doar 2 litri ii permis si ca trebuie sa platesc taxe vamale pentru al 3-lea. Habar nu aveam ce cantitatea era permisa dar nici prin cap nu imi trecea sa platesc. Sunt in India, tara in care totul se negociaza. Asa ca ii explic ca sunt student si ca nu am stiut si ca bla bla bla… SI pana la urma ma lasa si imi spune ca pe viitor sa am grija cat pun.. What I love this country…

Imi iau bagajul in spate (avea peste 30 de kg apropo) si sar intr-o ricsa. Sosesc in Santacruz in jurul orei 12. Eram sigur ca soferul o sa incerce sa ma pacaleasca. I-am dat 60 de rupii desi pe meter era trecut 45 si dau sa plec. El se uita la mine nedumerit de parca I-as fi dat una peste nas. Imi mai cere 50 si ma abureste ca “night charge double”.. Ce banc bun.. Nu era trecut de 12. Imi paruse rau ca i-am dat ciubucul de 15 rupii. Imi iau bagajul imi spate si il las vorbind singur.

A doua zi dimineatza ma trezesc destul de devreme avand in vedere ca nu dormisem o noapte intreaga, ma echipez si plec spre birou. Dar nu reusesc sa gasesc nici o ricsa. Am uitat ca eram in Mumbai. Merg pe jos vreo 5 min pana la prima statzie de autobuz unde stau de ma satur si sar intr-un autobuz. In apropierea statziei sar jos din mers si ma opresc sa ridic niste bani de la un ATM. Aveam nevoie de un abonament lunar pentru tren. La ghiseu o coada de te speriai. Dar stiam o regula de aur: la abonamente pentru clasa I te bagi in fatza. Ma bag cu tupeu in fatza si indienii din rand incep sa comenteze. “First class” le spun superior si le intorc spatele. Ca prin minune au facut liniste. Imi iau biletul si ma duc pe peron. Aici o aglomeratzie de mureai. Trebuia sa dau coate ca sa imi fac rost prin multzime. Lustruitorii de papuci bateau din perii pe langa mine.. Ma uit la pantofi. Erau destul de prafuitzi. Imi ridic piciorul si il pun in fatza unui lustruitor pe un suport. In 5 min imi face papucii sa luceasca ca o oglinda. Ii arunc 5 rupii si ma indrept prin multime spre peronul pentru clasa I. Uitasem cat de aglomerat este Mumbaiul. Trenul soseste si cu chiu cu vai reusesc sa ma arunc si eu in el. De fapt eram suspendat de el. Cu mainile ma tzineam de o bara, picioarele mi le agatzasem de marginea usii si stateam suspendat de tren. M-am chinuit eu sa imping lumea sa imi fac loc in vagon dar digeaba.. Asa ca doua statzii am calatorit suspendat de tren. Abia in a treia am reusit sa intru inauntru. Welcome in Mumbai..

Ma opresc la un Hutch Shop. Telefonul mobil imi fusese deconectat cat timp eram acasa si m-am oprit sa ii chestionez de ce.. Mi se explica ca trebuie sa recompletez formularul pe care l-am facut la conectare si sa aduc copii dupa pasaport si o poza.. Aveam o pofta nebuna sa ii strang de gat. Aceleasi formular si acelea copii le adusesem la acelasi magazin cu o luna in urma. “WHY????” “Pentru ca a-tzi fost plecat si cand v-au reverificat nu eratzi activ”. Welcome in India….

Khajuraho - o Kamasutra sculptata in temple

Locatzie: Khajuraho, stat: Madya Pradesh, India. Locul faimoasele temple erotice indiane. Kamasutra indiana sapata chiar in locasurile cele mai sfinte: templele. Khajuraho este intr-o zona destul de izolata. Nu exista tren direct pana acolo, iar cea mai apropiata statzie de tren este la vreo 6 ore de Khajuraho. Mumbai - Jhansi mi-a luat aproape 19 ore cu trenul. Aici nici nu am apucat sa respir ca sa prind ultimul autobuz spre Khajuraho. 6 ore de mers cu un autobuz local pe un drum ingust pe care nu incapeau o masina mare si una mica in lateral. Una trebuia sa iasa de pe drum ca sa poata cealalta. Si soferul gonea nebuneste si la fiecare masina pe care o depasea sau care venea din sens opus trebuia sa claxoneze indelung ca sa-i avertizeze pe ceilaltzi sa faca loc. Si claxonul era asa de strigent si ascutzit de parca cineva te toca marunt pe creier. In Khajuraho ajugem cand era deja noapte, in jur de 21:00 seara. Ne-am cazat intr-un hostel destul de ieftin: in jur de 2 euro camera cu baie inclusa.

Khjauraho este un orasel micutz, care in afara de faimoasele temple erotice nu are nimica de oferit vizitatorului. Si templele sunt intradevar superbe. Nu atat din punct de vedere a erotismului cat si a constructziei in sine. Au fost ridicate prin anul 1000 AD si istoricii inca nu au gasit o explicatzie pentru abundenta de pozitzii erotice sculptate pe temple. Unii spun ca au fost construite pentru a initzia tinerii calugari hindusi in tainele sexului, altzii fac legatura cu yoga tantra, in care sexul ocupa un loc important. Cert este ca odata aflat in fata lor si studiind cu atentzie sculpturile care acopera intreg templul vezi intrigat cele mai felurite pozitzii sexuale. Peste 60 de pozitzii sunt sculptate pe peretzii exteriori ai templelor sau in interiorul templelor. Chiar si un tip facand amor cu o iapa am vazut sculptat pe unul dintre temple. Sunt 6 temple erotice si toate sunt asezate in mijlocul unui parc verde si plin de copaci. Peste tot curatzenie cum nu vezi niciunde in India. In afara de templele erotice in orasel mai sunt ceva muzee, dar care nu sunt mai deloc interesante toate contzinand colectzii de sculputri adunate de la daramaturile unor temple mai vechi. Mai exista si alte temple hinduse si jainiste dar nu ating spectaculozitatea templelor erotice.

Fiind unul dintre cele mai turistice locuri din India, majoritatea locuitorilor traiesc de pe urma turistilor. Astfel incat o vizita in Khajuraho inseamna si o lupta continua cu vanzatorii, soferii de ricsa si copii de acolo care totzi alearga dupa tine incercand sa-tzi vanda ceva, sa-tzi arate ceva. Este unul dintre orasele care m-au stresat cel mai mult din acest punct de vedere. Pur si simplu nu pricep ca nu vrei si continua sa te intrebe. O vizita intr-un magazin de acolo inseamna un adevarat razboi verbal. Chiar daca nu vrei sa cumperi nimica si vrei sa pleci nu ai cum. Itzi desfac si itzi intind in fatza un sfert de magazin "Not buying. Jut looking sir.. Looking no money.. Just look". Insa aici, in Khajuraho parca s-au depasit orice limite. Au gasit metode super ingenioase de a intra in vorba cu turistii, si de a face profit de pe urma lor. In primul orasel de dupa Khajuraho s-a urcat in autobuz un indian, care imediat s-a pus intre mine si Walid (colegul meu de calatorie) si a intrat in vorba cu noi. Intrebarile obisnuite pe care tzi le pun indienii: "De unde esti, cum te cheama, cat stai in india, cum itzi place etc etc." Pe urma s-a ajuns si la subiectul limbi straine, unde mi-a insirat un carnatz de limbi straine pe care le stie: germana, engleza, italiana, franceza etc..Walid era vorbitor fluent de franceza si el chiar la crezut, si super bucuros a inceput sa vb cu el in franceza, dar ti-ai gasit-o.. Stia cateva fraze numai in franceza, dar ne-a dezvaluit ca fratele sau a trait in Franta si vorbeste fluent. Cand ajungem in Khajuraho, la autobuz, ca din intamplare se afla fratele lui cica cu inca un prieten. Si ni l-a prezentat pe fratele lui (care intradevar vorbea bine franceza si spunea ca nevasta lui ii din Franta si a trait si el vreo doi ani pe acolo). Cand a auzit ca sunt din Romania mi-a spus ca a avut o iubita din Romania in Delhi, doar ca a uitat cum o cheama si de unde din Romania era. Si super binevoitori si vorbaretzi ne-au condus la hotel si spuneau ca ne asteapta sa mergem la masa cu totzii sa mai povestim. Mi se pareau asa de falsi cu totzi sub masca aceea binevoitoare. Deja ghiceam ca mai devreme sau mai tarziu trebuie sa-si arate adevaratul motiv pentru care sunt asa de binevoitori, si eram pregatit sa refuz orice oferta venita din partea lor oricat de binevoitoare ar fi. Si dupa ce ne-am cazat, ne-am dus la masa. Cu ei normal, unde am discutat vrute si nevrute. Despre viata din Khajuraho, despre preturile la locuinte, despre Mumbai etc etc.. Dar nici unul dintre ei nu a comandat nimica. Doar unul o cafea dar nici macar nu a binevoit a face un gest sa o plateasca. Nu ca ar fi fost scumpa. 10 - 15 rupii in plus sau in minus pentru mine tot acolo era. Inca am si studiat nota de plata si prefacandu-ma surprins i-am spus la Walid ca sa ma, auda totzi, ca 15 rupii de acolo nu sunt ai nostri. Si el, indianul, linistit a spus ca este cafeaua lui, dar nici un gest ca ar vrea sa o plateasca. Asta nu mi-a placut de loc. Imi si inchipuiam cum ne vedeau ei: turisiti albi, deci plin de bani, cu care daca pari binevoitor ii potzi stoarce mai usor de bani Mi-au spus ca exista o gramada de temple aici, si ca toate sunt frumoase dar ca sunt departe unul de altul si ca trebuie sa platim 200 - 250 rs cu ricsa, dar ca el ne duce cu motocicleta lui si nu trebuie sa-i platim decat 50 de rupii pretul la benzina. Atata si nici o rupie mai mult ca este prietenul nostru. L-am refuzat cat de politicos am putut. Si pe urma normal ca a adus vorba si despre magazinul lui de argintarie. "U don't have to buy, Just come and take a look and tomorrow if u like u can comeback to buy". Nici prin cap nu imi trecea ca sa cumpar ceva de acolo, dar totusi m-am dus si i-am zis ca o sa mai trec a doua zi ca acuma suntem obositzi. Si a doua zi dusi am fost nemaicalcand pe acolo.

A doua zi dimineatza, ne trezim cu noaptea in cap, pe la 7:00 ca sa exploram Khajuraho. Cat ce iesim din hotel dam nas in nas cu "prietenul" nostru de pe autobuz, care se ofera sa ne arate unde gasim o ricsa. De fapt era numai una si am negociat pretul care ni s-a parut corect si am plecat spre templele raspandite de jur imprejurul Khajurah-ului. "Prietenul" nostru a sarit in ricsa in fata langa sofer si a venit cu noi facand pe ghidul pe tot parcursul drumului. eram sigur ca nu vine el pe de gratis cu noi. Mai devreme sau mai tarziu, intr-un fel direct sau indirect se va alege el cu ceva bani. Ma gandeam ca o sa ne ceara la sfarsit ceva bani, dar nici prin cap nu ne trecea sa ii dam. Dar nu ne-a cerut nimica, dar am avut dreptate in privinta banilor. S-a ales cu ceva si noi am cazut destul de usor in trapa. Poate nu asa de usor ca si altzii, dar totusi. Turul templelor s-a termina pe urma ghidul s-a oferit sa ne conduca prin vechiul sat Khajuraho, care exista in locul acela de doua mii de ani. Si excursia aceasta mi s-a parut super fascinanta, prin prisma obiceiurilor vechi care inca persista in viata dintr-un sat indian. In India exista patru categorii mari de caste:

1. Brahman, categoriia preotziilor care este cea mai superioara casta;
2. Kshatrya, razboinicii, proprietarii de pamanturi, conducatorii este a doua
3. Vaishia - negustorii
4. Shudras - taranii, muncitorii

Mai exista si cei fara nici o casta asa numitzii untouchables (cei de neatins) care sunt un fel de paria al societatzii, ei avand muncile cele mai de jos (de ex - curatzatul toaletelor).

Toate aceste marii categorii de caste sunt divizate in subcaste si subsubcaste ajungandu-se la mii de caste. Desigur de-a lungul timpului, in India moderna s-au schimbat multe din vechiile perceptzii, astfel ca la orase este posibila casatoriile intercaste, dar in sate si de multe ori si la orase castele sunt inca o realitate. De-a lungul timpului chiar daca unii dintre ei au schimbat meseriile casta a ramas aceiasi astfel incat aceiasi meserie este distribuita in toate castele, neexistand munci specifice doar unei anumite caste, castele dandu-i posesorului un statut social mai degraba decat o anumita meserie.

Satul vechi din Khajuraho inca mai pastreaza vechile traditzii, fiid divizat in 4. Fiecare parte fiind locuita doar de persone din cadrul aceleiasi caste. Ba mai mult fiecare parte din sat are ulitele ei, fantana ei, templele ei. Si ceea ce mi s-a parut ciudat este ca toate casele erau relativ identice, in sensul ca casele celor din castele superioare nu erau nicidecum mai mari si mai frumoase decat a celor din castele inferioare. Construite din pietre si pamanat, cu ulite inguste de parca aveai impresia ca pasesti chir prin casa lor, cu usi de un metru si un pic de trebuia sa te indoi destul de serios ca sa patrunzi in casa. Peste tot ochi curioasi privindu-ne suspicios cum le violam intimitatea satului in care traiesc. Si peste tot dadeai desigur peste "Holy cow" - vaca cea sfanta, a carui balegar era colecat si utilizat. Cea mai mare parte era modelata si intinsa la soare sa se usuce, fiind ultilizata pe post de combustil de foc mai tarziu. O alta parte era utilizata pentru a vopsi cu ea parte din fatza usii de la intrare in casa. Cica aduce noroc. Mirosul este bonusul :P

Si ca din intamplare ghidul ne duce sa vedem si scoala, o cladire mititica care mi-a amintit de cocioaba in care bunica tzine porcii. Cladirea, (pe care cu greu o potzi numi cladire) avea doua "etaje" cu cate o singura camera mica, de maximum 2.5m x 5m, fara hol, fara nimica. Tavanul era destul de jos iar trecerea de la un etaj la altul se facea pe niste scari din lemn lipite de unul dintre peretzi. Sala de clasa era goala, singurele accesorii fiind vreo trei rogojini intinse pe jos, o tabla care acoperea peretele din fund si un ventilator pe tavan. Atata si nimic mai mult. Invatzatorul si-a facut si el aparitzia si ne-a dat explicatzii despre cum decurge procesul de invatzamant in sat. Pe urma ne-a dus sa-i vizitam "cancelaria". O sala foarte micutza cu un birou si un dulap mititel cu rafturi lipit pe perete. Si pe urma ne-am dat noi seama ce urmarea de fapt.. Cand ne-a spus ce rau o duc mititei de scolari. ca nu nu au bani de cartzi, ca el de pe banii lui le cumpara ca parintzii lor nu isi permit. Ne-a aratat pe urma poze cu copii si scrisori de la diferitzi straini care au donat bani. Si pe urma ne-a pus chitantierul de donatzie sub nas. Ce ma scoate din papupi cand mi se cer bani de donatzii in felul acesta, ca si cand ar fi de la sine inteles ca trebuie sa dam ceva. Am donat si noi 100 de rupii fiecare si pe urma am plecat. Indianul nostru care a facut-o pe ghidul a fost tot timpul cu noi, chiar si in "cancelaria" scolii unde am facut mica donatzie. Si in mod surprinzator nu ne-a cerut nici un ban cand s-a despartzit de noi. A facut-o pe ghidul tot acest timp pe gratis. Chiar ca mi-am pus ceva semne de intrebare. Si pe urma un pusti de vreo 10 anisori a intrat in vorba cu noi, ca sa exerseze engleza cum zicea el. Si el ne-a povestit despre afacerea cu scoala. Totul era de fapt o afacere ca sa ia banii de la turisti pe seama scolii. Ghidul care era cu noi, incasa 50% din suma pe care turistii prostanaci o dadeau si 50% ramanea la invatzator, care nici prin cap nu ii trecea sa ea manuale si caiete la elevi. Ii baga frumusel in buzunar. Si erau turistii care donau banii frumusei, cu miile de rupii nu o suta amarata ca si noi. Era posibil ca micutzul sa ne fi mintzit, dar cu cat m-am gandit mai bine cu atat mi-am dat seama ca adevarul nu poate fi decat acela. Poate cumparau si ceva pentru scoala dar proportzia covarsitoare a banilor o bagau frumusel in buzunar, pentru ca deh suntem in India si oricate chitatantze de donatzii ar fi nimeni nu se gaseste sa le verifice. Totul mi s-a parut in Khajuraho ca si o conspiratzie uriasa pentru a extrage cat mai multzi bani din mainile turistilor. Totzi se stiau intre ei si totzi colaborau pentru atingerea acestui obiectiv. Pana si proprietarii de magazine, daca nu gaseai ce doreai la ei te conduceau in magazinul de peste drum al unui prieten ca poate gaseai acolo. Toata lumea era binevoitoare dar urmarea doar banii si nimica mai mult. Pana si pustiul care ne-a spus despre afacerea cu scoala, normal ca urmarea sa ii dam si lui ceva pentru ca ne-a pus la curent. Templele erau frumoase dar oamenii nu mi-au lasat o impresie prea placuta.

Khajuraho - Mahoba 5 ore cu autobuzul si sunt doar 90 de km. Deci o medie orara destul de frumoasa. mai putzin de 20 de km pe ora, medie datorata nu vitezei, car era in jur de 50 - 60 km pe ora ci datorita popasurilor interminabile prin diferite orasele de pe traseu. Mahoba este cea mai aproape conexiune venind din Khajuraho de unde potzi prinde o legatura cu trenul spre Varanasi. Orasel mititel, Mahoba nu are nici un punct de atractzie pentru un turist care ar vrea sa-l viziteze. Doar priviri curiaose care te insotesc peste tot. Si asaltul soferilor de ricsa pe tine cand cobori din autobuz, care nu stiu mai deloc engleza. Doream sa mergem la un restaurant prima data si pe urma la gara, si se pare ca au priceput asta. Ceea ce nu au priceput a fost pretzul. Le-am spus 30 de rupii si a fost ok pt. ei. La restaurant am stat aproape o ora, ei asteptand afara dupa noi si pe urma ne-au preluat si ne-au dus pana la gara care era la vreo 5 - 10km de oras. Mi s-a parut super ciudat ca ne-au spus numai 30 de rupii. si cand ajungem la destinatzie surpriza: 200 de rupii. 200 era exagerat. Le-am dat 50 dar au continuat sa faca galagie. In jurul nostru se facuse deja cerc. Le-am amintit de politzie si parca s-au mai linistit si am plecat.

Gara din Mahoba a fost cea mai ciudata gara in care am fost. Poate ca ciudata nu ii cuvantul potrivit. Era intzesata de ganganii asemanatore cu buburutzle noastre dar negre.. Erau plin de ele peste tot. Podeaua era neagra de ele, prin geamuri abia daca puteai vedea de ele de cate erau. Cu fiecare pas care il faceai striveai cu zecile. Itzi patrundeau pe sub haine, prin bagaj, prin par.. Peste tot. Ne-am asezat pe o banca pe peron si zici ca eram maimutze de la circ. Toata lumea se holba la noi ca la felul trei. In fata bancii noastre pe o alta banca era plin de indieni (cu toate ca erau o gramada de banci libere, ei stateau inghesuitzi pe banca din fatza noastra), care pur si simplu ne sorbeau din priviri. Poate nu asa de mult pe mine si pe colegul meu, cat mai ales pe cele doua fete care erau cu noi, dintre care una era blonda, lucru extraordinar pt. indieni. Pentru cateva minute am ramas si fara curent intr-o bezna totala inconjuratzi de indieni care ne mancau din priviri. Si gand am aprins o lanterna sa ne orientam prin intuneric am fost sub asaltul miilor de gandaci care zburau inspre lumina, inspre noi. Am stins repede lanterna, si dupa cateva minute curentul a revenit. Nu dupa multa vreme trenul si-a facut aparitzia. Era anuntzat printr-un fel de toaca. O bucata mare de fier in care se batea cu una mai mititica de dimensiunile unui ciocan.

Ceva poze din Khajuraho(interzise minorilor :P) putetzi vedea aici:
http://pg.photos.yahoo.com/ph/urs_adrian/album?.dir=bfd7scd&.src=ph&store=&prodid=&.done=http%3a//pg.photos.yahoo.com/ph/urs_adrian/my_photos

Kerala, Venetzia Estului

Kerala, ?God's Own Country?, este unul dintre statele cele mai dezvoltate din India. Are cel mai ridicat nivel de trai, cea mai mare rata a alfabetizarii (90%), cea mai mica mortalitate si este cel mai curat stat al Indiei. Aici a pus prima data piciorul Vasco Da Gama in India, fiind primul european care a gasit un drum pe ape spre Indii. Tot aici el a murit de malarie in 1524 in Fort Cochin unde a fost si ingropat, fiind mutat mai tarziu in Lisabona. Si cam cu ce delecteaza Kerala pe turistul care ii calca teritoriul? In primul rand de departe, cea mai frumoasa parte din Kerala sunt celebrele canale, care fac din Kerala ?Venetzia Estului?. Este o retea incredibil de vasta de canale, lacuri, rauri care sunt interconectate intre ele si care strabat peisaje tropicale superbe. Kathkali, este un fel de teatru traditional din Kerala care imbina mimica, dansul si teatrul. Teatru muzical mut, fara cuvinte, unica muzica fiind cea a unor tobe.
Ce mi-a atras atentzia in Kerala a fost imbracamintea traditzionala pe care o purtau barbazii, oarecum asemanatoare cu acelora din Rajasthan. Daca in Rajastana ?pantalonii? erau de fapt o bucata de panza necusuta care se infasura in jurul picioarelor si se innoda in jurul braului, dand impresia unor pantaloni tare caraghiosi, in Kerala pantalonii erau pur si simplu o bucata de panza legata in jurul braului si lunga pana la genunchi. Ma gandesc ca intrebarea care vine in mintea tuturor celor care citesc aceste randuri este daca aveau altceva pe dedesupt. Ei bine asta m-am intrebat si eu si am aflat raspunsul. In timp ce navigam pe canalele din Kerala, multzi localnici faceau baie in fatza portzii in canalul pe care navigam. Si cum se desfasura operatziunea? Ca dora in vazul lumii nimeni nu se spala dezbracat. Pai pana la brau erau dezbracatzi, avand pe ei doar pantalonii-fusta traditzionali pana la genunchi. Intrau asa in apa, se spalau, pe urma isi deznodau pantalonii de la brau si sub ei? hopa inca o pereche de acelasi tip de pantaloni dar un pic mai scurtzi. Pe urma isi inodau alta pereche de pantaloni in jurul braului se stergeau si .. gata baia.
Dinspre Mumbai spre Kerala potzi ajunge foarte usor cu trenul urmarind coasta vestica a Indiei. Usor nu inseamna si rapid. Mumbai ? Trivandrum (capitala statului Kerala), mai bine de 40 de ore si putin peste 2100 de kilometri. Dar distantza nu se simte daca urmaresti un circuit cu opriri frecvente pe parcurs. Eu am ajuns in Kerala dinspre Karnataka. Mysore ? Cochin, 10 ore cu autobuzul. Plecarea seara pe la 19:30. Semisleeper, cu scaune rabatabile, dormeai destul de greu in ele, dar oricum era mai bine decat clasicele scaune de autobuz indian. A fost un somn, de fapt o atizpeala cu treziri frecvente la fiecare curba mai stransa, la fiecare claxon mai indelungat, sau frana mai brusca.
Dimineatza pe la 5:30 am ajuns in Ernakulam, Kerala. Iesim din autogara cu gandul sa luam o ricsa pana la feribotul cu care puteam ajunge la Fort Cochin. Nu departe de autogara, intr-un coltz de strada dam de doua trei ricse in care soferii motzaiau. In mod surpinzator vorbeau engleza destul de bine. Dar cand le-am spus ca vrem sa mergem pana la punctul de imbarcare spre feribot, au dat-o cu intorsul si ne-au spus ca nu este nici un feribot acuma si ca ne poate duce el cu ricsa pana acolo pt. 100 rs. Era imposibil sa nu fie nici un feribot la ora 6 dimineatza, asa ca am negociat cu el pretzul si ne-a dus pana la punctul de imbarcare spre Cochin, de unde spre norocul nostru un feribot taman ce dadea sa plece. Cumparam biletele si sarim in feribotul aproape pustiu la ora accea matinala. Marea Arabiei arata destul de ciudat in acest punct din Kerala. Era intzesata cu ceva plante verzi care traiau pe apa, si itzi dadea impresia ca este un rau urias de la nenumaratele plante care se scurgeau parca in avale. In unele locuri erau asa de mult ca aveai impresia ca este o insula in fatza ta. Traversarea a durat cam 20 de minute si iata-ne in Fort Cochin. Punctul numarul unu pe agenda era gasirea unui loc de cazare. Asa ca o luam incetisor prin orasel sa cautam cazare. Strazile erau mititele si pustii si itzi dadeau aerul unor strazi medievale.
Cu Lonely Planet in mana si urmarind harta ne oprim la primul casa privata recomandata de ghid si intrebam de cazare. Ne spune ca au camere disponibile dar sa asteptam un minut. Intre timp iasa din casa un cuplu. Pareau tare nervosi si ne intreaba daca avem de gand sa stam acolo. Si cand le-am spus ca da, ne-au povestit foarte nervosi ca in baie au gasit gandaci de bucatarie uriasi zburand de jur imprejur, ca proprietari i-au incuiat in casa si nu au putut iesi la ora matinala la care si-au propus pentru ca toata lumea dormean, si ca ar trebui sa ne gandim de doua ori daca vrem sa stam acolo. Asa ca ne-am facut coada colac si am plecat sa cautam altceva. In spate l-am auzit pe proprietar strigand dupa noi, dar i-am raspuns ca ne-am razgandit si nu mai vrem sa mai stam. La doua case mai incolo am gasit alta casa. Dar camera nu arata prea stralucit. De fapt era OK, dar mirosul de igrasie si umiditatea care itzi intra in fiecare por ne-au facaut sa o refuzam si pe asta. Ne-am cazat in urmatoarea care era super dragutza. Totul era nou si stralucea de curatzenie peste tot. Am ramas placut impresionatzi.
Era in jur de 7 dimineatza. Victoria, partenera mea de calatorie era obosita si a spus ca ea o sa doarma vreo 3,4 ore. Intre timp eu am luat-o la vizitat oraselul. Mi-a lasat o impresie placuta. Chiar daca avea acelasi aspect indian ca si orice oras din India (dar mult mai curat), avea un farmec aparte. Un fel de combinatzie intre un oras medieval din Europa si un oras indian. Punctul de atractzie al orasului il constituie fara indoiala faimoasele ?chinese fishing net?, navoadele de pescuit indiene. Sunt asezate pe malul apei si sunt costruite din scripetzi. La capatul dinspre apa, de un cadru patratic din lemn este prins navodul iar la celalalt capat sunt asezate contragreutatzi. O asemenea masinarie este manuita de 5-6 oameni. Navodul se lasa in apa, dupa care toata echipa trage de funiile de la capatul dinspre mal pentru a ridica navodul. Cand acesta este afara din apa, unul dintre ei fuge spre navod si scutura intr-un minciog tot ce este inauntru. De obicei navoadele sunt utilizate in timpul fluxului cand nivelul apei este mai ridicat. Plimbandu-ma pe acolo in jur de 7:30 dimineatza, toata lumea parea super prietenoasa. Imi zambeau ma intrebau de unde sunt si ma invitau pe pontonul de la navodul lor. Am fost pe unul si mi s-a explicat cum functzioneaza si m-au invitat sa vin in jur de 9:00 cand incepeau sa pescuiasca.
In timp ce ma plimbam singur pe alea de langa mare in spatele meu vreo 4-5 tineri susoteau. Eram sigur ca vorbesc despre mine si parca ma asteptam in orice moment sa ma acosteze. Sincer nu imi pot explica interesul asa de crescut al indienilor fatza de oamenii din vest. Poate il intzeleg intr-o zona neturistica, dar intr-o zona ca si Cochin unde la tot pasul este plin de albi nu prea mi-l pot explicat. Desigur este de la sine intzeles ca interesul si bunavointza comerciantzilor, al soferilor de ricsa este pe deplin justificat datorita darii de mana a vesticilor. Si la un moment dat aud in spatele meu: ?Scuse me, scuse me?. Ma intorc si ii astept sa se apropie. Si imi prezinta un antic aparat de fotografiat cu film spunandu-mi ca ceva nu merge la el si daca m-as putea uita peste el sa vad ce are. Mi s-a parut o metoda foarte ieftina de a intra in vorba cu mine. M-am simtzit intocmai ca si o tipa care este agatzat pe strada cu intrebari de genul: ?Scuzatzi domnisoara, nu stitzi cat ii ceasul??. Asa ca le-am raspuns foarte politicos ca nu ma pricep la aparatul lor de fotografiat, ca a lor este diferit de al meu. Si am mers mai departe. Mai tarziu I-am reintalnit in oras si au fluturat pe sub nas aparatul spunandu-mi ?suntem tipii cu aparatul?, ?How are u??.. ?How is Cochin??.
La 9:00 m-am intors la faimoasele ?chinese fishing nets?. Navoadele functzionau la turatzie maxima. Plimbandu-ma printre ele, imediat am fost invitat pe bacul pe care functziona una. Intr-o engleza aproximativa, mi s-a explicat cum functioneaza si mi-au raspuns si la intrebari. Am incercat si eu sa trag de o franghie ca sa ridic navodul in sus. Nu era chiar asa de dificil dar nici usor nu era. Capturile nu erau grozave. Pestii cei mai mari pe care I-am vazut erau in jur de 20 de cm. Mi-au spus ca rar prind pesti mari. Aceia se prind cu navoadele in larg. Ii adunau cu minciogul din plasa si ii turnau intr-un fel de sita de unde ii sortau. Pe cei mititei ii aruncau peste bord iar crevetzi, crevetzi regali (mai mari) si doua soiuri de peste ii puneau in galetzi separate. Cat timp am stat acolo pana si un sarpe au prins. Dar nu l-au pus la pastrare. L-au aruncat frumos peste bord. Norocosul.. Daca era prins in China ajungea pe gratar. Si dupa atatea explicatzii cand dau sa plec, normal ca soseste intrebarea:
?Sir, do u have some gift for me? For explications.?
?What kind of gift??, ma prefac eu nedumerit stiind bine despre ce este vorba.
?Money sir, money?.
Nu puteam sa nu ii dau nimica. A fost binevoitor cu mine si mi-a dat o gramada de detalii. I-am dat 10 rs. Stiam ca va stramba din nas. Eram sigur ca era putzin pentru cat ii dadeau strainii de obicei, dar traiam de destula vreme in India ca sa stiu ca este mai mult decat indeajuns pentru serviciul oferit.
Peste drum de navoade se vindea peste proaspat. O gramada de soiuri de peste. Unii uriasi, altzii mici. Erau si crevetzi, crabi, homari, rechini mititei. Tot ce itzi doreai. Si ce mi-a placut, era ca exact langa puteai sa te duci cu pestele proaspat sa ti-l prepare. Ii spuneai retzeta si il aveai gata preparat si in farfurie cat ai zice? peste.
Pe la 10:30 m-am intors in camera sa o iau pe Victoria si impreuna am luat-o agale pe strazile din Fort Cochin. O ricsa ne ajunge din urma si ne ofera turul orasului pentru 50 de rs, cu vizitarea tuturor obiectivelor importante. Il refuzam.. Ne urmareste in continuu. Ne ofera 20 rs apoi 10 rs apoi 5 rs. Normal ca ceva nu era in regula cu o suma asa de mica. Trebuia sa isi acopere el macar costul benzinei de undeva. Dar haidem sa vedem orasul. In ricsa parca este un pic mai dragutz. Asa ca sarim in ricsa. Vizitam vreo 2-3 biserici dragutze, un muzeu cu diferite exponte religioase, casa episcopului. Ne sunt aratate o gramada de mirodenii si plante tropicale pe drum. Vedem agatzat de un copac, o planta agatzatoare cu ciorchini de boabe verzi. Aflam cu uimire ca este piper. Il gust si intradevar era piper, chiar langa drumul principal. Mai incolo ni se arata un copacel cu foi de dafin, plus alte mirodenii care imi erau straine. Vad si un arbore de papaia (este asemanator si la gust si la forma cu pepenele galben, doar ca creste in copaci) in curtea unor case.
Am mai vizitat ceva temple, un muzeu mititel dar nimica interesant. Ce mi-a placut foarte mult au fost magazinele prin care ne-a dus soferul. Ca sa isi scoata banii ne-a purtat printr-o gramada de magazine. Ne spunea:
?Nu trebuie sa cumparatzi. Mergetzi, va uitatzi si eu iau 10 rupii.. Voi fericitzi, eu fericit?.
Normal ca primea mai mult de 10 rupii, doar pentru ca ne debarca in magazin, dar asta e.. Trebuia sa-si scoata si el parleala ca ne-a luat in tur mai pe degeaba. Si a facut si pe ghidul cu noi. Eram un fel de marfa scumpa, care trebuia doar transportata pana la magazin si banii veneau. Magazinele erau de fapt adevarate muzee. Cred ca in putzine muzee puteai vedea ce era acolo. Antichitatzi, adunate de pe la localnici, covoare superbe din Kashmir, pietre semipretzioase, sculpturi, mese de marmura, sabii, pumnale, saluri, parfumuri.. Absolut tot ce itzi trece prin minte cand te gandesti la India puteai gasi acolo. Magazine superbe pentru cadouri indiene. Singurul inconvenient era pretzul. O mare parte din articole le gaseai in bazarul din Cochin la jumatate de pretz, sau chiar de trei ori mai ieftine. Si problema era ca nu puteai intra in magazin sa te plimbi 5 min si sa iesi. Erai imediat preluat de cineva, imbracat la patru ace cu o engleza impecabila care incepea turul magazinului cu tine. Te ducea la covoare. Chiar daca ii spunea ca nu vrei covoare. ?Just looking?. Si imediat itzi desfasura cu un zgomot surd covorul la picioare si incepea sa-i laude calitatzile. Pe urma te ducea la bijuterie, pe urma la antichitatzi. Normal ca daca erai badaran puteai sa te ridici si sa pleci nimeni nu te tzinea cu fortza. Dar cu atata politetze si elegantza in jurul tau itzi era destul de greu sa fii badaran. Si soferul de ricsa ne tot plimba prin magazine. Pana ne-a ajuns pe gat atatea plimbari si i-am spus stop. Si tot mai avea chef sa mai vizitam si altele. Mi s-a parut destul de necioplit la sfarsit. A fost tot timpul dragutz cu noi, a facut pe ghidul, si la final pur si simplu ne-a debarcat langa ultimul obiectiv turistic (care era destul de departe de hotelul nostru), a luat banii si nici macar o privire sau cuvant nu ne-a adresat. Pasamite se astepta la un ciubuc in plus. I-am dat chiar mai mult decat ne-am inteles si ne-a plimbat si printr-o gramada de magazine de unde a mai facut o gramada de bani de pe spinarea noastra si tot el facea pe mofturosul.
Urmatoarele doua ore le-am petrecut prin bazarul din Cocin unde am gasit lucruri aproape la fel de interesante ca si cele din magazine dar mult mai ieftine. Am pus ochii pe un cutzit indian cu teaca indoit la 160 de grade, super dragutz. Si o tabla de sah cu piese din marmura iarasi m-a fermecat. Si nu erau cine stie cat de scumpe dar atata m-am tot rotit si am negociat in stanga si dreapta si pana la urma nimica nu am luat. Ne-a prins si o ploaie destul de mare pe drum asa ca a trebuit sa sarim intr-o ricsa si sa amanam excursia cu feribotul pe care o planuisem pe o insula din zona.
Seara am asistat la o reprezentzie de kathakali, teatru traditional din kerala, de care am ramas placut impresionat. Asta dupa ce m-am plimbat aproape o ora prin ploaie ca sa gasesc locul unde avea loc. In LP era trecuta o adresa, altzii ma indrumau spre alt loc si ? nu era nici unde. Pana la urma am dat de locul trecut in ghid ca sa gasesc acolo un anuntz cum ca s-a mutat in alta parte. Deci inapoi si cauta din nou.. Pana la urma am gasit-o intr-un cort mare improvizat din betze de bambus. Kathakali este o forma de teatru mut in care accentul se pune foarte mult pe mimica fetzei si pe gesturi. De obicei joaca un numar restrans de actori, 2 ? 4, imbracatzi in haine traditzionale din Kerala, cu fetzele vopsite in culori viu colorate. Sunt acompaniatzi pe fundal de tobe. Cand cumperi biletul tzi se inmaneaza o foaie cu actziunea piesei si dialogurile. De asemenea la inceputul piesei tzi se prezinta un scurt dictzionar al gesturilor care vor fi utilizate in piesa. Fiecare mimica a fetzei sau combinatzie de mimica a fetzei cu gesturi are o anumita semnificatzie de genul: ?mama, tata, sotz, zeu, haide, pleaca, te iubesc, te urasc etc.? Spectacolul este frumos, viu colorat, plin de miscare dar durata de o ora jumate ? doua ore cat parca este prea lunga. Si inca aceasta durata este adaptata pentru turisti. In mod normal dureaza pana la cinci ore.
Si gata ziua.. Deja afara se inserase destul de bine. Doream sa mai privesc odata navoadele chinezesti asa ca ne-am abatut din drum ca sa trecem pe langa ele. Pe inserat aratau ca niste uriase spanzuratori intinse de-a lungul malului. Era aproape pustiu dar inca se mai vindea peste. Ni s-au prezentat ceva crabi si homari vii. Prevazatori, pescarii le-au prins clestii crabilor cu sfoara ca sa nu te poata prinde in clesti. Am ridicat unul in mana uitandu-ma in ochii lui ridicatzi deasupra carapacei intocmai ca luminile cine stie carui sofisticat OZN. Deja il si visam in farfurie si ma intrebam oare ce naiba pot manca din el ca ii numai o carapace.
Allapuzha sau Allepey este punctul central catre o excursie in taramul apelor din Kerala. Fort Cochin ? Allapuzha este vreo doua ore de mers cu autobuzul. Doar ca autobuzul pleca din Ernakulam, asa ca era foarte posibil sa fie arhiplin deja cand trecea prin Fort Cochin. Asa ca ne-am trezit a doua zi cu noaptea in cap (pe la vreo 5:30), si am luat-o shotanc ? shotanc, in amurgul zorilor spre debarcader (nici o ricsa la ora aia si oricum erau 15 min de mers) si de acolo am luat un ferry pana in Ernakulam. De acolo dupa ce am negociat cu vreo 3-4 soferi pentru pret, am luat o ricsa pana in statzie, unde autobuzul era parcat. Erau destul de multe locuri libere asa ca am sarit in el, si am luat un loc, dar asa cum am anticipat cand a ajuns in Fort Cochin deja o gramada de oameni stateau in picioare, si pe parcurs s-a aglomerat in asa hal ca stateau mai rau ca sardelele Pana si eu carea aveam un loc la margine eram aproape strivit de vreo doua indience care se aplecasera peste mine si imi furau din spatziul privat. Mama lor.. Si sa nu-l mai amintesc si pe cel care vinde biletele in autobuz care trebuia sa-mi dea 30 de rupii rest si mi-a facut semn ca o sa mii dea mai tarziu si s-a facut ca uita de ei. Si era asa de aglomerat ca nu m-am putut misca sa ma duc sa-l caut. Si cand m-am dat jos, fuga fugutza sa nu ratez statzia si dau sa-l caut unde sa-l mai gasesti in furnicarul de indieni din autobuz.
In Allapuzha, mai ales cand ai un bagaj mare in spate, esti acostat de o gramada de localnici care itzi ofera tururi cu barca, canoe, casa plutitoare, vaporas sau ce o mai aveam prin ograda. Nici macar la o barcutza mai frumoasa care trece pe canal pe langa tine nu te potzi uita ca imediat vin cu ofertele spre tine.
In Allapuzha nu am stat prea mult. Doar cat sa luam micul dejun. Pe urma la 10:30 am ne-am urcat intr-un vaporas pentru o croaziera mica de o zi pe faimoasele canale din Kerala. Cursa guvernamentala, circula in fiecare zi de la 10:30 plecand din Allapuzha si ajungand in Kollam la 18:30. Vaporasul avea doua etaje. Am lasat bagajele jos si ne-am intins pe un scaun sus la etaj, chiar in primul rand pe directzia de mers, pe un fel de terasa cu un acoperis subtzire ca sa te protejeze de razele soarelor. Si haidem la drum prin ?backwaters?.
Dar ce sunt aceste ?backwaters?. Este o retea de peste 900 km lungime de canale si drumuri de apa care pornesc de la coasta si patrund adanc in interiorul statului Kerala. Un adevarat labirint de canale, unele inguste doar cat sa treaca doua canoe subtziri, altele foarte late. O croaziera printre acestea este intradevar minunata si una dintre cele mai frumoase experientze in India. Canalele strabat peisaje superbe. Adevarate lagune de cocotieri se intind in dreapta si in stanga ta. Pasari multicolore (faimosul kingfisher, pasari cu gatul lung, si alte specii de pasari) zboara, pescuiesc sau se harjonesc prin paradisul care te inconjoara. Adesea intersectezi alte ambarcatziuni. Majoritatea sunt canoele lungi ale localnicilor. Le potzi vedea incarcate ochi cu caramizi, sau paie sau diferite alte incarcaturi. Se vasleste cu o singura vasla scurta, schimbandu-se la intervale scurte de timp partea barcii pe care se vasleste. Sau, deoarece apa nu depaseste doi metri adancime, se foloseste un batz de bambus lung de 4 ? 5 m cu care se poate da de fundul apei pentru a impinge canoea. Sau intanlesti ambarcatziuni mari, cu localnici intorcandu-se de la munca. Sunt numeroase si ?casutzele plutitoare?, adevarate hoteluri de lux pe apa in care vezi turistii odihnandu-se pe o canapea la umbra in fatza unui pahar de bautura rece si admirand peisajul din jur.
Satele localnicilor trec pe langa tine si pe canalele inguste pe care navighezi ai impresia ca strabatzi ulitza principala din sat. Biserica, templul sau moscheea sunt asezate chiar langa apa. Fiecare casutza are parcata in fatza casei cate o canoe. Este un adevarat tzinut al apelor, o Venetzia lipsita de modernismul epocii noastre. Daca vrei sa te plimbi prin sat ai nevoie de o ambarcatziune. Unele case sunt pur si simplu aruncate in mijlocul apelor. Exista doar pamantul pe care este construita casa, o mica parcela pentru gradina si in rest in afara unei fasii de un metru latzime pe care este poteca, sunt inconjurate de apa. Indience spaland hainele in fatza portzii, chiar in apa in care navighezi sunt la tot pasul. Este si un loc de imbaiat, toata lumea spalandu-se in aceiasi apa. ?Drumul? pe care navighezi este marcat ca orice drum, cu indicatoare de circulatzie care itzi arata directziile si distantza pana la localitatzile care urmeaza. Asta deoarece ajungi la bifurcatzii de doua sau trei canale si nu mai stii incotro sa o iei.
Pauza de masa am facut-o in jur de 1:00 intr-un restaurant specific zonei Vaporasul a parcat chiar in fatza restaurantului. Mancarea a fost specifica din India de Sud: thali. Tzi se punea in fatza o frunza mare de banana in loc de farfurie pe care se aseza un polonic sau doua de orez peste care se presara o juma de polonic de ceva supa picanta. Iar langa orez tzi se puneau vreo 4 gramajoare de diferite combinatzii de legume. Totul era vegetarian. Si se manca cu mana. La cerere tzi se aducea si tacamuri, dar majoirtatea au mancat direct cu mana. La final s-a servit cate o jumatate de anans proaspat la fiecare si am sarit pe locurile noastre in vaporas. Urmatoarea pauza am facut-o in jur de 16:00 pentru un ceai cald. De aceasta data restaurantul era mult mai rustic si mai mic, dar foarte dragutzel si te intampina cu un aer foarte familiar. Era asezat tot pe margine de ape, inconjurat de nelipsita padurice de cocotieri, doar o poteca micutza facandu-si cale pe langa padure si apa. Am baut un ceai cald si am mancat banane prajite in ou care au fost super delicioase. S-a pus pur si simplu farfuria cu banane prajite in mijlocul mesei si fiecare s-a servit, iar la final, cand fiecare s-a dus sa plateasca, trebuia sa spui cu ce te-ai servit si tzi se spunea cat ai de plata.
Deja incepea sa se insereze. Daca pana atunci fusese destul de cald, dupa masa temperatura era foarte placuta afara. Oamenii incepeau sa mearga la biserica, iar mai tarziu I-am vazut chiar si la slujba, cantand cantece religioase in limba locala din Kerala, malayam. Pe apa, deja pescarii isi intindeau navoadele. Pe unele portziuni unde canalul era foarte lat, erau zeci de navoade chinezesti aliniate pe doua randuri.
In Kollam ajungem in jur de 18:30 dupa o croaziera de aproape 8 ore prin taramurile apelor. Statzia de autobuz este chiar langa debarcader. Intrebam de un autobuz spre Trivandrum, capitala statului Kerala. Nu avem de asteptat prea mult. In 15 min isi face aparitzia unul si sarim in el. Kollam ? Trivandrum, in jur de doua ore cu autobuzul. Capitala Keralei ne-a asteptat cu ploaie marunta, prin care ne-am plimbat vreo 30 de minute pana am gasit un hotel in care sa ne cazam.
A doua zi urma sa plecam spre Kanyakumari, cel mai sudic punct al Indiei asa ca ne-am trezit destul de devreme sa vizitam ceva muzeu si un templu inainte de plecarea mai departe. Amandoua erau destul de apropiate de noi asa ca in 15 min de la plecarea din hotel admiram deja templul Sri Padmanabhaswamy. In comparatzie cu alte temple indiene este destul de ?tanar?. ?Doar? 260 de ani vechime, dar arata mult mai vechi. Accesul in interior este permis doar hindusilor asa ca l-am admirat doar de afara. Un preot hindus, pe jumatate dezbracat, descutz si vopsit pe frunte imediat ne-a acostat si a facut pe ghidul cu noi. Si la sfarsit a cerut bani. Dar l-am refuzat. Asta pentru ca nu am avut nevoie de nici un ghid si i-am spus ca nu trebuie sa ma urmareasca la tot pasul, dar el a tzinut mortis sa vina dupa mine. Si in plus de asta nu mi-a oferit cine stie ce informatzii. Chiar langa templu este amenajat in palatul unui fost maharaja de Travancore un muzeu foarte dragutz. Palatul a fost construit cu doua sute de anii in urma iar stilul arhitectonic este specific keralez. 5000 de oameni au lucrat patru ani la acest palat. Sunt prezentate portretele maharaj-ilor de Travancore, diferite arme si haine care le-au apartzinut. De asemenea exista o colectzie interesanta de exponante care reflecta comertzul cu Europa si China. Gasesti oglinzi uriase din Venetzia, marmura din Italia, statui din Grecia, portelanuri chinezesti, un tron din Cehia si multe alte exponante. Interesanta mi s-a parut camera amenajata pentru maharaja special pentru pasiunea s-a muzicala. Amenajata la mansarda, cu ferestre speciale din lemn prin care el putea vedea afara in curte fara sa fie vazut si in forma sferica, aici in orele de relaxare maharaja canta la diferite instrumente. Exista chiar si o camera speciala, in acelasi format unde avea discutzii despre muzica cu diferitzi muzicieni ai epocii. Totusi un minus mare l-a constituit graba mare cu care ghidul a explicat totul, neasteptand ca totzi turistii sa fie langa el, tot turul lasand impresia unui galop sanatos prin palat, fara posibilitatea de a sta si a adimira exponatele.
Si cam asta a fost excursia in Kerala. In Trivandrum nu am mai zabovit mult si am luat un autobuz spre Kanyakumari. Dar despre Kanyakumari si Tamil Nadu in urmatoare relatare. Linkul cu poze din Kerala:

http://pg.photos.yahoo.com/ph/urs_adrian/album?.dir=a115scd&.src=ph&store=&prodid=&.done=http%3a//pg.photos.yahoo.com/ph/urs

Varanasi, orasul in care prezentul si trecutul se unesc

Varansi, sau Benaras este unul dintre cele mai vechi orase locuite ale lumi, un oras despre care Mark Twain spunea: “Benaras este mai vechi decat istoria, mai vechi decat traditzia, si chiar mai vechi decat legenda si arata de doua ori mai vechi decat toate acestea puse impreuna”. Unul dintre cele sapte orase sfinte ale Indiei, Varanasi, potrivit legendei, a fost fondat de catre cel mai popular si puternic zeu indian, Shiva. Peste un milion de pelegrini hindusi viziteaza orasul in fiecare an, fiind cel mai popular loc de pelegrinaj din India. Originile orasului se pierd in negura timpului. Unii istoricii sugereaza ca este vechi de 5000 de ani, iar majoritatea sunt de acord ca este cel mai vechi oras din lume locuit neintrerupt. Desi este un oras asa de important pentru hindusi, si cel mai vechi si unul dintre cele mai importante centre religiose si culturrale, cele mai vechi temple din oras nu depasesc 200 de ani vechime. Aceasta se datoreaza distrugerilor contiune pe care le-a avut de suferit orasul ca urmare a invaziilor musulmane.

Hindusii cred ca cei care mor sau care sunt incineratzi in Varanasi obtzin salvarea si eliberarea din ciclul reincarnarilor. In Varanasi, Gangele are puterea de a spala pacatele celor care se imbaiaza in el. Astfel ca deopotriva, Varansiul este un loc pentru vii, mii de pelegrin din toate colturile Indiei vin aici pentru a se imbaia in Ganga, raul sfant. Este un loc pentru cei intre viata si moarte, existand numeroase cladiri pe post de aziluri, unde suferinzii si batranii vin de peste tot din India, parasindu-si familia si locurile natale doar pentru a muri in Varanasi. Este un loc pentru mortzi, in burning ghat-urile de pe bancul Gangelui incinerandu-se zilnic intre 300 si 500 de cadavre.

Sosim in Varansi de catre Khajuraho cu vreo doua ore intarziere. Rasfoim ghidul turistic despre India si luam primul hotel de la sectziunea buget: Yogi Lodge. Sarim intr-o ricsa dupa ce am incheiat runda de negocieri si haidem. Varanas-iul, oras cu 1,3 milioane de locuitori este unul dintre cele mai murdare orase pe care le-am vazut. Circulatzia este un haos total. Pietoni, masini, ricse, cycle-ricse, vaci se misca toate intr-o viteza de melc. Aventuri au fost si cu hotelul, pentru ca am aflat mai tarziu ca sunt in oras 4 sau 5 hoteluri cu acelasi nume Yogi Lodge, dar fiecare avand al treilea nume mai putzin Yogi Lodge original, cel din ghid care avea doar numele acesta. Soferul de ricsa ne-a dus normal ca la altul, Ganga Yogi Lodge si abia a doua zi ne-am dat seama. Si acest hotel era destul de departe de ghat-uri.

Partea cea mai frumoasa si mai spectaculoasa dintr-un oras incarcat de istorie, traditzie si legenda este partea de langa bancul Gangelui, cea cu Ghat-urile. Este o adevarata clatorie in timp. Ca sa ajungi la ghat-uri trebuie sa strabatzi un adevarat labirint de stradutze inguste, in care cea mai mare nu depaseste 1.5, 2 metri latzime. De o parte si de alta sunt magazine mititele care vand cele mai diverisficate produse, observandu-se totusi o preponderentza pentru magazinele cu obiecte de artizanat pentru turisti. Pe stradutza ingusta si plina de oameni trec motociclete, biciclete iar vacile sunt peste tot ca si la ele acasa. Daca ai norocul sa fi pe una dintre straduzele care duce spre burning ghat-uri ai mari sanse sa treaca pe langa tine patru oameni carand pe umeri pe o targa un cadavru spre rug. Si normal ca intr-un asemenea labirint de strazi marunte si intortocheate, unde parca toate arata la fel, este aproape imposibil sa-tzi gasesti calea fara sa nu intrebi. Si daca intrebi te lovesti de o alta problema. Aproape toata lumea pe care o intrebi de diretctzii se ofera sa te conduca. Nimica de reprosat doar ca la final te trezesti ca sau itzi cer bani sau te roaga sa le vizitezi magazinul (“No buying .. just come and see my shop.. that’s all”) sau nu te mai scapi de ei.

Intregul banc al Gangelui este plin de ghat-uri. Dar ce este un ghat? Sunt niste scari amenajate pe malul unui rau care coboara in rau, folosite atat pentru imbaierea rituala, cat si pentru spalatul hainelor si corpului. In Varanasi sunt peste 30 de ghat-uri dintre care unele sunt burning ghat-urile unde se incinereaza cadavrele.

O plimbare cu barca de-a lungul lor itzi dezvaluie un loc unic incarcat de istorie si traditzie. Mistica Indie… Cel mai potrivit moment pentru o excursie cu barca este dimineatza devreme la rasaritul soarelui. Dupa ce negociezi crancen pentru un pretz bun pentru o barca, cerendu-tzi de 5 –6 ori mai mult decat pretzul normal, te asezi in barca si te lasi cufundat in atmosfera din Varanasi. Pe rau pe barca ta plutesc cosuletze cu flori in care ard lumanari. Pe fundal dinspre malul incarcat de temple, ghat-uri maretze, palate se aude o muzica religioasa veche de mii de ani. Grupuri mari de indieni imbracatzi in haide traditzionale se imbaiaza in raul sfant, Ganga cantand cantece religioase. La alt ghat mai sus, o femeie spala haine, iar nu departe de ea vezi alt indian spalandu-se pe dintzi cu aceiasi apa din Gange. Apa din Gange este incredibil de murdara, dar este sfanta, motivatzie indeajuns de importanta pentru sutele de milioane de hindusi ca sa o considere o apa pura. Burning ghat-urile, locul de incinerare al hindusilor se desfasoara sub ochii tai. Fumul te invaluie, de la cele 5 – 6 focuri in care ard cadavrele, dar lucru uimitor nu simt nici un miros de carne arsa. Doar mirosul lemnului ars. Cladirile de jur imprejur sunt toate negre de fum. Privesti din barca cum trupul credinciosului hindus este adus pe targa invelit intr-o bucata de panza aurie, este imbaiat in Gange si este pus pe un rug de lemne. De asupra lui se pun alt rand de lemne iar focul este aprins. Totul se face dupa reguli nescrise de mii de ani. Focul este luat de catre fiul cel mare al decedatului(care in prealabil trebuie sa se tunda la zero, parul fiind oferit orfanda zeilor) dintr-o cladire unde se spune ca arde neintrerupt de 3500 de ani. Se aprinde focul si rudele asista din apropiere la transformarea in scrum a celui care le-a fost tata, fiu, frate sau sotz. La fiecare foc este un indian dotat cu un par lung de bambus a carui indeletnicire este sa intoarca cadavrele pe foc pentru ca procesul de ardere sa fie cat mai complet. De-a lungul atator mii de ani de experienta in domeniul incinerarii de cadavre totul se stie exact. Sunt nevoie de 200 de kg de lemne si trei ore pentru a arde complet un cadavru de marime medie. In medie se ard intre 300 si 500 de cadavre zilnic in Varanasi aduse de pe tot cuprinsul Indiei. Chiar si dupa moarte castele isi spun cuvantul, cei din castele superioare avand rezervate locuri speciale de incinerare in cadrul aceluias ghat. Arderea nu este completa 100% mai ramanad bucatzi mici de oase care sunt adunate cu cenusa si aruncate in Gange. Atunci se considera ca sufletul a fost eliberat. Nu totzi mortzii sunt arsi, ci doar cei consideratzi impuri. Cei consideratzi puri: copii sub 12 ani, femeile gravide, cei muscatzi de sarpe si oamenii sfintzi sadhu sunt aruncatzi in Gange fara a fi arsi. Sunt invelitzi in panza dusi cu barca pana in mijlocul raului li se leaga o greutate de piciore si sunt lasatzi pe fundul apei. Dar de cele mai multe ori legaturile de la bolovan se desfac si mortzii iasa la suprafatza devenind o masa pe cinste pentru corbi. Nu este exclus ca intr-o excursie cu barca pe rau sa vezi plutind pe langa tine cadavrul unui mort, cu craniul alb si ochii scosi din orbite de corbi. Cadavrele sunt aruncate din cauza curentului pe celalalt mal al Gangelui. Acesta este si raspunsul la intrebarea: de ce un oras cu peste un milion de locuitori nu are construite cladiri decat pe unul dintre maluri? Deoarece nimeni nu vrea sa locuiasca sau sa munceasca intr-o cladire unde ii sunt aruncate de catre rau cadavre de oameni mortzi si vaci la poarta sau in strada.

Am vizitat burning ghat-urile si venind de pe mal. Dar accesul in imediat apropiere a rugurilor nu este permis decat prietenilor si familiei decedatzilor. Curiosilor le este permis sa priveasca putzin mai de departe, dar destul de aproape ca sa vezi totul in detaliu. Nici o ruda nu plage. Se considera ca planul imiedica sufletul decedatului in drumul sau spre o noua nastere sau spre eliberare. De jur imprejurul burning ghat-ului sunt stive mare de lemne, iar pe apa se observa barci incarcate cu busteni pentru foc. In apropiere de ghat este un fel de cladire inalta fara geamuri unde este azilul celor batrani si suferinzi ca isi simt sfarsitul aproape si care doresc sa moara in orasul sfant. Privim si de sus de pe acoperisul acestei cladiri rugurile si un indian se apropie de noi si ne da toate detaliile de care avem nevoie. Ne spune ca sunt necesare 200 de kg de lemne pt. A arde un cadavru si ca multzi nu isi permit sa cumpere asa de multe lemne, astfel incat cadavrul lor nu poate fi ars in intregime si este aruncat in apele Gangelui pe jumatate ars. Ne spune ca cei din azil sunt saraci si nu au bani si sa le donam bani pt. Lemne. 150 de rupii un kg de lemne. Eu nu am vrut sa donez nimica pentru ca banuiam ca nu este decat o excrocherie de a atrage bani de la turisti. Era o batranica mai saracios imbracata pe acoperis si cel care o facuse pe ghidul cu noi ne-a indrumat spre ea sa-I dam bani de lemne cica.. Walid ia dat 20 de rupii, dar ghidul nu parea deloc multzumit. Zicea ca trebuie sa dam in lemne nu in rupii. Adica cel putzin 1 kg de lemne. 150 de rupii adica.. Si-au si gasit musterii.. eu unul nu am donat nimica si Walid a lasat doar cei 20 de rupii. Pozele sunt interzise, doar ca tzi se sopteste misterios de catre un indian, sa te duci pe pe o platforma unde se ard cadavrele celor din castele superioare si tzi se permit si poze. Desigur in schimbul unui comision. Dar nu m-am aventurat. Se insera deja si m-am grabit sa ies din labirintul acela de strazi si mirosul de moarte din jur.

In fiecare seara se organizeaza pe ghat-ul principal o ceremonie religioasa, pooja care nu trebuie ratata la o vizita in Varanasi. In jur de 5 – 6 preotzi se afla pe un fel de platforme de 1mx1m unde oficiaza ceremonia. Imbracatzi in portocaliu, culoare preotzilor in India, pe un fundal cu muzica hindusa religioasa, ofera orfande Gangelui si aduc imnuri de slavire zeilor. In cadrul ceremoniei, o diversitate de obiecte se plimba prin mainile lor: clopote din care suna, un fel de bare de metal, un vas in forma de sarpe cobra in care arde focul, ghirlande de flori, lumanari, cosuletze de flori. Este plin de turisti in mica piatza de pe ghat. Multzii au inchiriat barcutze si privesc de acolo. Un venerabil sfant hindus pare sa fie punctul de atractzie al multzimii la sfarsitul ceremoniei. Totzi se indreapta spre el sa li se ofere binecuvantarea. Majoritatea turistilor il fotografiaza iar unii dintre ei chiar se duc la el pentru binecuvantare. Imbracat doar cu un fel de pantaloni scurtzi, sta turceste pe o platforma din lemn. Parul si barba carunte sunt netaiate de ani de zile. Corpul de la brau in sus ii este acoperit cu praf alb si zeci de ghirlande de lemn, metal si diverse pietre ii atarna la gat.

Am ramas placut impresionat in Varanasi de autoritatzile de acolo. In gara exista un birou special de unde potzi cumpara bilete pentru tren fara a sta la interminabilele cozi indiene. Dotat cu aer conditzionat potzi astepta linistit trenul acolo in liniste printre altzi turisti straini. La sosirea in Varanasi esti indrumat spre un Tourist Office, de unde tzi se da o harta a orasului si unde tzi se explica ce este de vizitat in oras, preturi, ce pericole te asteapta etc. La plecarea din Varanasi in timp ce asteptam trenul pe peron, totzi turistii straini sunt adunatzi la un loc de catre catziva oameni imbracatzi in civil care par politzisti si suntem indrumatzi spre vagoanele noastre. Urmatoarea noastra destinatzie era Bodhgaya, locul unde Budha a devenit Iluminat iar Varanasi – Gaya erau in jur de 5 ore cu trenul. Luasem bilete dar nu am mai gasit cu loc asa ca trebuia sa stam in picioare, dar ne gandeam ca o sa gasim noi un loc unde sa stam. Unul dintre conductori ne-a condus pana la ultimul vagon si acolo ero o aglomeratzie de te speriai. Pe locuri de doua persone stateau cate 4 sau 5. Ne oprim la primul unde erau inghesuitzi vreo 5 persoane si conductorul striga la ei ceva in hindi si imediat dispar cu totzii sa ne fac noua loc sa stam, cu toate ca si ei aveau acelasi drept sa stea acolo ca si noi, pt ca nici noi nu aveam bilete cu loc. Trenul a plecat cu o intarziere destul de mare de doua ore aproape, ceea ce imi cam incurca planurile pt. Urma sa ajung la destinatzie dupa miezul noptzii. Ma asteptam sa ajunga si proprietarul de drept al biletului pe locul caruia stateam, care de fapt a si ajuns si a facut o galagie in hindi ca ii biletul lui, dar eu nu m-am ridicat nici de a naibii de pe locul meu.. I-am spus sa cheme pe TT (conductor) ca el m-a pus acolo. Asta a priceput si pana la urma a venit conductorul, dar nu ne-a ridicat. Ne-am inghesuit totzi acolo si am stat ca o familie mare si fericita. Din cate am dedus conductorul i-a spus ca sa ne lase sa stam si noi cu el pt. Ca ne dam jos in cateva ore si pe urma poate sa stea linistit pe locul lui.

Pentru ceva poze din Varanasi accesati linkul: http://pg.photos.yahoo.com/ph/urs_adrian/album?.dir=fccdscd&.src=ph&store=&prodid=&.done=http%3a//photos.yahoo.com/ph//urs_adrian

Hyderabad - orasul perlelor

Hyderabad, capitala statului Andra Pradesh, oras unul dintre cele mai mari centre IT ale Indiei, oras aflat in plina accesiune economica, si unul dintre cele mai mari orase ale Indiei cu o populatie de aproximativ 6,5 mil locuitori, este alcatuit de fapt din doua orase, Hyderabad si Secunderabad, despartite de apele lacului Hussain Sagar. Desi statul Andra Predesh este in proportie de 95% hindus, orasul Hyderabad este in proncent de 40% musulman. O suburbie importanta a orasului este Hi-Tech City sau Cyberabad unde gigantziii software Microsoft si Oracle se numara printre numeroasele firme de IT care si-au deschis centre de dezvoltare.
Orasul in sine este plin de contradictii, fiind o imbinatzie intre modernism si traditzie. Peste tot prin oras se intalnesc cladiri moderne, mall-uri imense, cele mai mari companii de soft din India si din lume au sedii aici si totusi daca iesi la promenada prin centrul vechi al orasului, in preajma Charminar-ului esti surprins sa te gasesti inconjurat de femei musulmane in traditionalele haine negre burkhas acoperite din varful piciorului pana in crestet, doar ochii privindu-te intrebator de sub valul care le acopera fata. Carutele trase de camile, indieni impingand caruciorul pe care isi vand marfa, ricse, si peste tot un adevarat bazar in care gasesti cam tot ce vrei, asta te intampina in Charminar. Incepand de la pietre pretioase, semiprerioase, perle si continuand cu magazine de sari (imbracamintea traditionala la femeile indiene), kurta, papuci din Rajasthan, covoare de rugaciune, si … cam tot ce vrei.
Golconda fort, aflat la 8 kilometri departare de oras a fost capitala sultanatului Qutb Shahi in secolul XVI. Fortul era cunoscut in Evul Mediu pentru minele sale de diamante, aici fiind locul de unde au fost extrase faimoasele diamante Kohinoor si Pitt. Orloff, Regent, and Hope.
Fortul l-am vizitat a doua zi. Am luat o ricsa de unde ne aflam si pana la fort a costat in jur de 60 de rupii. Normal ca au incercat sa ne stabileasca un pret inainte de doua ori mai mare dar pana la urma, soferul a cedat si a acceptat sa foloseasca meter-ul. Dupa o calatorie cam de 20 de minute, ricsa ne-a lasat in fara portzii principale de aceces. Fortul era asezat in afara orasului pe un fel de platou acoperit cu bolovani si cu vegetatzie destul de saracacioasa. Fortul era construit de jur imprejurul unuei deal. Beneficiind de carnetul de rezidentzi am reusit sa platim pretul indian, care era aprope inexistent (5 rupii) si ne-am strecurat inauntru prin poarta si printre zidurile mancate de vreme de la intrarea in fort.
Fortul mi-a facut o impresie placuta, desi in India am vazut forturi mult mai dragutze decat acesta. Inca de la intrarea in fort, ceea ce te izbea cel mai tare era curatenia exemplara, si gazonul verde, taiat frumos (lucru pe care il intalnesti destul de rar in India) care faceau un contrast izbitor cu zidurile vechi incarcate de ani. Dar lucru specific indian, curatenia si lipsa deseurilor erau doar la intrarea in fort. Pe masura ce avansai spre colina care se afla in mijlocul fortului, gunoaie incepeau sa devina din ce in ce mai multe, culminand cu varful colinei unde in multe locuri spuneai ca este o groapa de gunoi. Multe dintre cladirile fortului erau in ruine, insa chiar pe varful colinei se inalta majestuasoa o cladire cu doua etaje, cu acoperisul in terasa, in mijlocul caruia era un fel de tron de piatra de unde imparatul obisnuia sa admire imprejurimile regatului sau. Doua stanci uriase ca niste oua mai lunguiete, strajuiau un templu hindus chiar in fata cladirii de care vorbeam.
Cand am urcat, am luat o cale mai laturalnica pe marginea din dreapta a fortului, pe langa zidurile de aparare. In prima parte, am strabatut drumul pe scari din piatra, dar treptat treptat, scarile au disparut si a trebuit sa ne croim drum printre bolovani si maracini. Desigur o potecutza micutza se distingea printre aceste obstacole astfel incat drumul era destul de lejer. M-am abatut din drum si m-am catarat pe o piatra destul de marisoara pe care se odihnea la soare o soparla destul de mare. Era cam de 30 cm lungime jumatate fiind portocalie si jumatate neagra. Am reusit sa iau cateva clisee cu aceasta stranie soparla.
Cea mai frumoasa parte a orasului, mi s-a parut centrul vechi, Charminar-ul, mai mult prin prisma contradictiilor pe care le gasesti aici. Majoritatea cartierelor din oras sunt noi, asa ca peste tot vezi urmele unui oras modern lipsit de farmecul cladirilor vechi, al straielor traditionale, al bazarelor multicolore. Si totusi te afli in India, in Orientul Indepartat si tocamai asta vrei sa vezi aici ca si turist. Ei bine Charminar-ul itzi ofera toate acestea. Si mai ales noaptea. Charminar este ceea ce este Turnul Eifel pt. Paris sau Statuie Libertatzii pentru New York. Simbolul orasului, Charminar a fost construit de catre Quli Qutub Shah in 1591 cand a mutat capitala imperiului sau de la Golkonda in noul oras care este cunoscut acuma ca si Hyderabad. Charminar este o structura in forma de patrat cu patru turnuri in cele patru colturi si cu patru arcade pe fiecare fata, care se deschid fiecare catre o piata. Cladirea are pe fiecare laturi balcone de unde se poate observa orasul si imprejurimile. De asemenea la etajul superior se gaseste o mochee, cea mai veche din oras.
Zona din jurul Charminar-ului este un adevarat bazar parca rupt din povestile cu serai si cu sultani. Peste tot in jurul tau femei musumlane cu fata acoperita, si barbatzi musulmani cu faimoasele bascute albe. Ricse, biciclete si masini bot in bot laolata cu o multzime de oameni care se revarsa printre ele fac zona deosebit de aglomerata. Pe marginea strazii este plin de taraba si mici magazine. Aici gasesti incepand de la perle, pietre semiprezioase, obiecte religioase musulmane, diferite fructe si legume, haine, incaltaminte.. Cam tot ce vrei. Colo este un magazine de saree unde cumparatorii isi lasa papucii la intrare si se aseaza turceste pe un fel de covor nu prea alb de felul lui, iar vanzatorul ii prezinta diferitele tipuri de saree si kurta. Mai departe vezi un magazin de perle unde vanzatorul itzi intinde in fata cele mai felurite tipuri de coliere si cercei de perle, de un alb imaculat sau inchise la culoare. Nici unul nu salveaza eforturi ca sa-tzi arate ceeea ce au. Chiar daca itzi aratzi doar putzin interesul pentru un saree, imediat vanzatorul despacheteaza de pe rafturi zeci de tipuri de saree si tzi le pune sub nas.
In dreapta Charminar-ului la vreo 100 de metri se gaseste una dintre cele mai mari moschei din India. Intram inauntru sa aruncam o privire. Ne descaltam la intrare si ne plimbam descultzi prin curtea imensa pe dalele de pietre. Ne asezam pe marginea unei fantani din mijlocul cutzii si admiram cladirea veche si diversii musulmani venitzi la rugaciune. In 10 minute se aud in boxele instalate in curte sunetele care cheama la rugaciune. Un paznic isi face aparitzia si ridica pe toata lumea de pe banci si de pe marginile fantanii.
“De ce trebuie sa ne ridicam?”, intrebam nevinovatzi.
“Pentru ca este timpul de rugaciune”, ni se raspunde si cu asta ne-au lamurit mai mult de o gramada…

Ceva poze din Hyderabad:

http://pg.photos.yahoo.com/ph/urs_adrian/album?.dir=cc51scd&.src=ph&store=&prodid=&.done=http%3a//pg.photos.yahoo.com/ph/urs_adrian/my_photos

Koh-i-Nur - istoria unui faimos diamant

Koh-i-Nur, cel mai celebru diamant al Indiei se spune ca isi are originile in minele de diamante din Golconda fort. Se spunea ca cine detine acest diamant va guverna lumea. Istoria lui, se pierde in negura istoriei, prima data fiind pomenit in autobiografia primului rege moghul Babur (1526 – 1530). Dupa batalia din Panipat, unde Ibrahim Lodhi a fost infrant si ucis in lupta alaturi de Raja Vikramaditya din Gwalior. Pentru a-i castiga bunavointa, familia lui Vikramaditya ia oferit lui Humayun fiul lui Babur, ca si cadou o multime de bijuterii si diamante printre care se afla si Koh-i-Nur, cunoscut in accea vreme sub numele de Nadir Shah. Diamantul cantarea 186 de karate si conform marturiilor lui Babur, era asa de valoros, incat valoare lui era indeajuns ca sa hraneasca intreaga populatie a lumii pentru o jumatate de zi. Diamantul avea si reputatzia ca fie aducea proprietarului titlul de cuceritor al lumii fie aducea proprietarului ghinion si moarte.

Dupa moarte lui Babur, fiul acestuia Humayun devine rege si domneste in liniste zece ani, dupa care armata lui alcatuita din 40.000 de oameni este infrata de catre o armata de 15.000 de oameni condusa de Sher Khan Sur. Regele reuseste sa fuga in desetul din Rajasthan avand asupra sa si faimosul diamant. Reuseste sa se adaposteasca in Therean, unde sahul Persiei, Shah Tamasp in schimbul pretiosului diamant ii ofera ajutor armat sa isi recucereasca imperiul pierdut. Aceasta se intampla in 1555 cand in fruntea unei armate persane de 12000 de oameni reuseste sa recucereasca imperiul. In urmatorii ani nu se mai stie nimica de el, fiind pomenit in anul 1665 ca aflandu-se in posesia regelui mogjul Aurangzeb. Pentru urmatoarea suta de ani diamantul ramane in Delhi. Dar avea sa se reintoarca in Persia in 1739 cand Nadir Shah reuseste sa cucereasca orasul. Imparatul auzise de faima diamantului si l-a cautat in Delhi dar nu l-a gasit. Se spune ca una dintre femeile din haremul fostului imparat Muhammad Shah la tradat pe acesta si i-a spus sahului Nadir ca diamantul se afla in turbanul imparatului. Acesta foloseste un truc si la restaurarea imparatului Muhammad pe tronul sau ca si semn al bunei intelegeri intre ei propune sa faca schimb de turbane. Acesta era un vechi obicei arab si nu putea fi refuzat, asa ca imparatul cade in capcana si pierde diamantul. De asemenea se spune ca, cand Nadir a ajuns in apartamentul sau si a vazut diamantul ar fi exclamant “Koh-i-Nur” care in traducere inseamna Muntele Luminii. Acesta va ramane numele sub care acest diamant va fi cunoscut in istorie.

Pana sa ajunga in mainile englezilor, diamantul mai poposeste in Afghanistan unde sta trei generatzii si apoi se reintoarce in India. In Persia si Afghanistan aduce numai nenorociri. Shah Zaman a fost incarcerat si orbit de catre propriul frate ca sa dezvaluie unde este diamantul dar a refuzat. Shah Rukh un alt sah a fost pus cu picioarele pe foc si torturat in cele mai groaznice chipuri posibile ca sa dezvaluie locatia diamantului dar si el a refuzat. Cazut in mana englezilor, el este oferit in 1850 reginei Victoria. Diamantul nu a fost taiat in mod adecvat de catre taiatorii de diamante indienii cu secole in urma si stralucirea sa nu este pusa in evidenta. Printul Albert, sotul reginei observa acest lucru si aduce expertzi din Amsterdam pentru o re-taiere a diamantului. Mr. Voorsanger se ocupa de taierea dimantului in 1952. Dupa o munca de 38 de zile, 12 ore pe zi reuseste sa ii redea forma din zilele noastre. Dar in urma

acestei operatziuni diamantul pierde 80 de karate cantarind acuma 106 carate.

Hampi - orasul pierdut

Ca sa ajungi in Hampi, un “satuc” cu doar cateva mii de locuitori, trebuie luat un autobuz din Hospet, un orasel situat la vreo 12 km de Hampi. Se intunecase deja cand parasisem Hospet cu destinatzia Hampi. Drumul nu dura mai mult de 30 de min. Curios sa vad faimosul Hampi despre care auzizem ca ar fi una dintre cele mai frumoase destinatzii din India, eram cu ochii lipitzi pe fereastra. Prin intuneric nu prea puteam vedea prea mult. Doar o poarta mare prin care am trecut, casutze indiene si o gramada de uriasi bolovani imprastiatzi de-a lungul drumului.

Ajuns in Hampi sar din autobuz si o iau hotarat inainte pe stradutza principala care ducea in centrul fostei capitale. Nu aveam nici o idee unde urma sa dorm asa ca nu doream sa par nehotarat studiind imprejurimile ca sa nu se napusteasca localnicii cu ofertele lor de cazare pe mine. In Romania sunt mici copii pe langa indieni. Si acolo daca te duci la Mare sar pe tine sa te intrebe de cazare, dar daca le zici ca nu vrei te lasa in pace. Aici se tzin ca si catzeii dupa tine. Deci, pornesc hotarat inainte ca si cand as fi unul de a casei. Dar bagajele si faptul ca sunt alb ma tradeaza, asa ca vreo 3 – 4 sar pe mine sa ma intrebe de cazare. Imi iau o mutra agasata si le raspund ca nu sunt interesat, ca am unde sa stau, ca ma asteapta niste prieteni aici. Ti-ai gasit-o… Se prefac si ei binevoitori si ma intreaba unde ma asteapta prietenii ca ma conduc ei acolo. Le spun ca nu stiu inca ca trebuie sa-I sun inainte. Nici nu termin bine de spus ca deja si vad un mobil la ei in mana si imi cer numarul de telefon ca sa il sun de pe mobilul lui. Refuz si le spun ca am si eu telefon si o sa-I sun de pe al meu. Si sa nu va inchiputziti ca toata aceasta discutzia s-a purtat stand pe loc. Da de unde.. Eu mai mult fugeam decat mergeam ca sa scap de ei, si ei erau dupa mine.

Nu totzi vreau sa te fure in India, dar mai ales cand ajung la o destinatzie turistica sunt foarte reticient si nepoliticos, asa ca fiecare manifestare de ajutor din partea lor o iau ca si un prilej premergator “jefuirii”, desi nu este intotdeauna asa. In fata mea de o parte si alta a strazii erau magazine de produse de artizanat, si restaurante iar la vreo 200 de metrii in fata, strada se inchidea cu un templu imens. Pana la urma indienii au renuntzat sa se mai tzina dupa mine, dar s-a lipit altul de mine..Un baietas care nu avea mai mult de 14 ani, si care ma prostea ca imi ofera cazare ieftina in casa lui cica. Si il intreb daca hotelul lui ii in ghidul turistic “Lonley Planet”. Imi zice ca nu, asa ca ii spun ca nu ma intereseaza. Se ofera sa ma conduca spre un “guest house”. Rasfoiesc Lonley Planet in fata lui si il aleg pe al doilea de acolo. Imi zice ca stie unde ii si merg la pas cu el pana acolo. Pe drum normal ca incearca sa ma convinca ca nu o sa am baie in camera acolo, ca nu ii AC si altele de genul asta.. Ii spun ca nu am nevoie de ele si il intreb de pret. Imi zice ca acolo cazarea ii 150 de rs pe noapte, dar el la pretul asta imi ofera baie la camera. Micul afacerist, la varsta la care eu jucam fotbal in curtea scolii toata ziua, are stofa de mare negociator.

Ajuns in fata “guest house-lui” imi intinde mana, si spune ca el trebuie sa plece. Ii multumesc pt. ajutor si el imi zice ca se simte dator sa aiba grija de turisti. Saracutzul de el. Inauntru aflu si pretul real pt. o noapte 60 de rs (in jur de 1 euro) pe o camera cu pat dublu. Conditziile in camera erau spartane: un pat dublu invelit complet cu o plasa de tantari suspendata de tavan, un ventilator mare atarnat de tavan, un scaun si un birou din metal alcatuiau toata mobila incaperii. Geamul avea obloane si usa de la intrare avea un lacat. Dusul si toaleta erau afara. Peste tot curatzenie exemplara. Curtea era larga si plina cu verdeatza si arbori tropicali pe care la noi in Romania ii vezi doar prin ghivece de flori. Imi placea locul. Imi las bagajul in camera si ma intorc la receptzie pt. formalitatzile de cazare.In partea dreapta a incaperii era un birou micutz cu doua scaune in fata, care era receptzia, iar restul incaperii era amenajat ca un fel de mini-magazin, de unde puteai cumpara diverse articole de genul, sucuri, apa minerala, dulciuri, vederi, filme, baterii etc. Trebuiesc completate doua registre cu datele mele personale. Receptionierul, care banuies ca era si proprietarul pare super de treaba. Il intreb de plata si imi spune ca pot sa platesc cand plec. De asemenea imi explica ca fiecare camera are un registru special, iar daca doresc ceva din magazin ma pot servi singur si ma trec in registru cu ce am cumparat, chiar daca nu este nimeni in magazin. Mi se pare incredibil cata incredere pot avea in “albi”. Se poate deduce din asta si genul oamenilor care i-au calcat pragul hotelului. Nu as vedea in picioare un asemenea sistem functionand in Romania.

Nerabdator sa explorez imprejurimile, cu toate ca afara se lasase noaptea, imi las bagajele in camera, incui camera cu un lacat mitiel pe care mi-l dadusera de la receptzie si haidem.. O iau in partea dreapta, unde se auzea un zgomot de apa clipocind.. Dau de niste scari, si orbecaind pe intuneric incep sa le cobor. Nu deslusesc eu prea mult prin intunecimea din jur, dar imi dau seama ca treptele coborau spre un rau, carui parca aveam impresia ca ii vad oglinda apei. Pustiu si liniste peste tot.. Cerul era senin si super. Totusi prea intuneric pentru o explorare amanuntzit. O las pe a doua zi, asa ca ma duc spre camera mea. Un dus rapid, unde am placerea sa descopar ca aveau apa fierbinte si sunt pregatit de culcare. Dau drumul la ventilatorul de pe tavan, ma strecor pe sub plasa de tantari si ma invelesc in patura. Imi setez alarma pe 5:45 dimineatza. Doar trei sferturi de zi urma sa stau acolo si doream sa vad cat mai multe.

Dimineatza inainte de micul dejun ma hotarasc sa dau o raita prin imprejurimi. Cobor scarile spre raul care mi-au tras cu ochiul noapte trecuta si admir imprejurimile. In fata mea se intindea un rau lat, care se despartea in mai multe brate. Iar de o parte si de alta a raului nu vedeai decat plantatzii de bananieri si stanci. Am luat-o agale pe o cararuie de-a lungul raului, apoi am facut dreapta printre bananieri. Locul era chiar superb. Fara discutzii unul dintre cele mai frumoase locuri din India. Bolovani uriasi erau aruncatzi parca de o mana nevazuta peste tot, iar unele culmi muntoase existente acolo, erau parca construite de un urias care ingramadit bolovani unul peste altul. Peste tot printre stanci vedeai bananieri si cocotieri. Casutele satenilor erau razlete si dispersate printre stancile de jur imprejur. Si peste tot vestigii ale imperiului pierdut. In special temple gaseai peste tot.

Dupa o plimbare de vreo ora printre stanci si printr-un sat indian, unde totzi bastinasii se uitau la mine ca si la extraterestru si unde unul din doi sateni ma opreau sa imi spuna “Hi!” sau “Which country??” strabat un fel de cerc si ajung inapoi de unde am pornit. O omleta cu paine prajita au alcatuit micul meu dejun, dupa care ma indrept spre una dintre agentiile de turism care erau din abundenta acolo. Urma sa ma indrept spre Goa a doua zi si aveam nevoie de ceva sa ma care pana acolo. Indianul, imi zice ca este extrasezon si pana in Goa nu au autocare, dar in schimb au pana la granita cu Goa, iar de acolo mai sunt doua ore cu autobuzul si nu va fi probleme sa ajung acolo. Dupa o conversatzie telefonica cu partenerului lui im zice ca autocarul ajunge la 5 dimineata in Ankola iar de acolo am in jurul aceleiasi ore un autobuz local spre Goa. Pare OK, asa incat cumpar un bilet, desi buzunarele mi s-au revoltat (in jur de 10 euro mi s-a parut super scump), dar deh era sleeper asa ca ma puteam intinde in patul meu si dormi linistit in timp ce ma deplasam.

Urmatorul pas este sa descopar un scooter cu care sa explorez mirificul Hampi. Intr-un loc imi ofera un antic scooter la care trebuia sa-I schimb vitezele ca la masina. Nu prea suna tentant asa ca ma interesez in alt loc. Pana la urma dau de scooter bun si platesc pretul, destul de mic (in jur de 5 euro pe o zi intreaga plus doi litri de combustibil). Prima oprire o fac in fata marelui templu din centru Hampi-ului. Dupa ce strabatzi poarta larga, intri intr-o curte interioara intinsa in mijlocul caruia se afla de fapt templul propriu zis. In curtea interioara, se afla indieni intinsi pe jos, unii dormind, altzi povestind, alaturi de ei potzi vedea peste tot vaci pascand lenese intinse jos. Statui reprezentand vaca sfanta te privesc si ele de peste tot. In partea stanga a templului sunt amenajate grajdurile pentru vaci. La intrarea in curtea interioara, trebuie sa lasi papuci la un indian insarcinat cu pazire lor. Papucii tuturor indienilor sunt asezate gramada jos langa un raft plin cu compartimente pentru papuci care sunt goale. A mei ii aseaza la loc de cinste, intr-un compartiment de pe raft.. Deh, sunt alb si de la albii iasa ciubucuri.

Desi eram descult si curtea era acoperita cu dale de piatra, temperatura era placuta. Strabat templul de jur imprejur admirand sculpturile divinitatzilor aflate peste tot. Un brahman ma cheama la el sa ma binecuvanteze. Imi face un puct pe frunte cu degetul colorat cu ceva ameste de vopsea rosie. Si imi inmaneaza o flore mica alba frumos mirositoare. Pe urma imi arata semnificativ un recipient in care erau bani. Donez 10 rupii dar nu pare multzumit. Cica mai vrea. Ii zambesc si ii spun ca ii ajunge.In templu se auzea muzica si o gramada de lume era prezenta. Curios, ma apropii si eu si imi dau seama ca erau sarbatorite trei nuntzi indiene inauntru, fiecare cu taraful ei si invitatzii ei. Imi fac si eu loc sa vad mai bine evenimentul. In centru, mirele si mireasa stau turceste iar in fata lor se afla asezate in diferite aranjamente nunci de cocos, flori, vasuri cu diferite lichide, cu orez si alte ciudatzenii pe la care nu prea le pricepeam eu rostul. In stanga mireului se afla preotul care oficia nunta. Totzi invitatzi stateau turceste de jur imprejurul mirilor. Preotul oficia ceremonia religioasa stand turceste si amestecand diferite prafuri, lichide, flori. Nucile de cocos tronau in fata lor, iar un cu un lichid alb, posibil lapte, preotul ungea pe miri. La un moment dat li s-a inmanat la fiecare participant o mana de boabe de orez, iar la sfaristul ceremoniei, toata lumea a aruncat pe miri cu grauntele de orez, urandu-le probabil ceva echivalent cu “casa de piatra” romaneasca.

Am iesit din templu, am incalecat pe troscoleta mea si haidem sa mai exploram din enigmaticul Hampi. Am mers in partea opusa templului, pana am dat de niste stanci langa care se inalta una mai ciudata. Era sculptata in ea o vaca destul de stilizat, iar langa ea era un fel de templu. Peste tot erau tablite cu directzii care te indrumau spre diferitele obiective din punctul respectiv. Mi-am parcat trotineta si am inceput sa escaladez rocile, pe o potecutza mica spre un fel de templu. Nu era nici tzipetenie de om. Printre pietre, se ridicau temple micutze. Am gasit un templu mare pe cealalta parte a muntelui si era complet pustiu. Nici macar un om nu ii tulbura existenta in afara de mine, poate si din cauza faptului ca era dimineatza devreme, in jur de 7. Dar in schimb peste tot maimutze. Le vedeai cocotzate pe acoperisul templului, pe ziduri sau pe statuile intruchipand diferite zeitatzi hinduse. Toate intorceau capul dupa mine probabil intrebandu-se mirate cine este indraznetul care le tulbura siesta de dimineatza.

Urmatorul popas l-am facut spre un templu de pe un varf de “deal”. Deal fiind cam impropriu spus deoarece este format dintr-o ingramadire de roci, aruncate una peste alta. Mi-am gasit o tovarasa de drum din Coreea asa ca impreuna am inceput escaladarea. Drumul pana spre varf era sapat in piatra, pe unele portziuni aveai trepte sapate destul de primitiv in roca dura, iar pe altele portiuni erau pur si simplu pusi bolovani care formau scarile. Din varf privelistea era superba. Se vedea tot Hampi-ul.. Temple, verdeata, apa si roci dadeau imprejurimilor un aspect foarte pitoresc. Cu certitudine este un loc in care potzi veni sa te relaxezi o sapt. doua departe de tumultul vietzii cotidiene. Templul din varful dealului era sapat direct in stanca si era inca functional, dar era pustiu. In mijloc lui era o camera imbracata in semiobscurditate, in care se simtea miros de tamaie, erau flori proaspete si un manechin reprezentand o zeitate hindusa era asezat pe un fel de altar.

Pe urma am coborat muntele si m-am indreptat spre cel mai celebru templu din Hampi, pentru vizitarea caruia , trebuia sa platesti. 10 rupii pentru indieni si 250 rupii pentru cetatzeni straini. Desi sunt rezident in India nu au acceptat sa platesc pretul indian, si nevazand nimica interesant inauntru printre gratiile de la portzi nu am intrat inauntru, multumindu-ma sa-l privesc din exterior. Pe drumul de intoarcere spre locul de parcare a scooter-ului am trecut pe langa un arbore mare, unul dintre numerosii arbori sfinti din India, de crengile caruia erau atarnate zeci de pungutze cu orfande aduse zeilor (vezi linkul de la sfarsit pt. poze).

Era in jur de 9 dimineata si deja caldura era zapusitoare. M-am delectat cu sucul unei nucii de cocos bauta cu paiul (care fie vorba intre noi nu a fost asa de stralucita) si pe urma am luat-o calare spre scooter spre Royal Center, din Hampi care se afla cam la vre 5 km departare. Harbul meu de scooter mi-a cam facut probleme cu pornirea. Cateodata abia reuseam sa-l pornesc asa ca imi era cam teama sa numa lase in pana pe la naiba prin praznic pe ceva coclauri de pe acolo. Zona Royal Center era plina de runie. Tot felul de constructzii ciudate, care nici prin cap nu itzi trecea la ce puteau folosi. Un fel de bazin in hexagon, altul in in forma de pirmadica azteca intoarsa, mai vedeai ziduri, si coloane lungi, o constructie in forma de trunchi de pirmida care habar nu aveam la ce servicii religioase ar putea folosi. Vegetatzia era desertica prin zona. Un fel de pamant nisipos de culoare rosie cu pietricele printre el si aproape fara vegetatzie imi aminteau de statul Utah din USA. Mi se parea destul de palpitant sa calaresc scooterul printre semidesertul de aici si inconjurat din toate partile de ruinele imperiului hindus.

Plimbandu-ma printre ruine am dat si peste un fel de gradina de vara a maharajei, dar unde surpriza trebuia sa platesti ca sa intri. De fapt daca am fi platit la templul la care nu am fost as fi putut intra cu acelasi bilet si aici. Nici aici nu am reusit sa-l conving pe casier ca sa platesc pretul indian pt. ca sunt rezident, asa ca nu le-am platit nimica. Am inconjurat cladirea printr-o zona plina de bolovani si surpriza.. in partea din spate a cladirii un zid intreg era daramat, asa ca am intrat nestingherit inauntru si am admirat verdeata din jur. He hee.. Daca nu au vrut sa ia de la mine 10 rupii am intrat pe de gratis. Era trecut de miezul zilei si era din ce in ce mai cald. Spre uimirea mea am gasit un fel de robinet cu purificator de apa incorporat. Sticlele mele de apa erau goale, asa ca m-am oprit sa le umplu . Dar apa curgea neinchipuit de incet din purificator si in plus de asta mai erau doi indieni in fata. Cred ca am stat vreo juma de ora acolo ca sa umplu o sticla de 1 litru de apa.

Cam vazusem ce era de vazut prin Hampi asa ca urmatoarele ore mi le-am petrecut colindand cu scooter-ul imprejurimile. Am facut chiar si pe taximetristul. Un indian statea la o raspantie de drumuri si cand ma vazut mi-a facut semn sa-l iau si pe el pe scooter. Asa ca l-am luat la ocazie si l-am dus pana la destinatzie, vreo 4 – 5 km. Indianul meu statea cumintel in spate si nu zicea nici pas. In plimbarile mele pe acolo, am gasit si un restaurant linistit, la vreo 5 km departe de orice constructie, chiar in mijlocul unei plantatzii de bananieri. Din pacate luasem masa mai devreme si eram destul de grabit sa prind autobuzul asa ca nu am intrat inauntru.

In jurul orei 16:30 dupa ce am predat scooter-ul si mi-am luat bagajele in spinare am luat-o spre statzia de autobuz. A trebuit sa astept vreo 15 min, pe un fel de banca primitiva, sorbind un Coka Cola rece, sub un soare arzator, si fiind asaltat de juniori indieni care incercau sa-mi vanda tot felul de suveniruri din Hampi. Toata lumea se uita la mine si imi zambea iar unii dintre ei mai indraznetzi ma intrebau de unde sunt. Pana la urma impresionat de stradaniile a doi copii de vreo 10 anisori care incercau din greu sa-mi vanda vederi din Hampi, am cedat si le-am cumparat vreo 5. Erau destul de ieftine. Cu un euro cumparai 25 de vederi.Intr-un final autobuzul isi face aparitzie. Era un autobuz local Hampi – Hospet (12 km distanta). Ma asez pe scaun. Pe scaunul din fata mea o mama cu doi copii. Unul dintre ei, o fetita de vreo 12 – 13 ani ma privea fermecata. Se uita insistent la mine cu o vadita curiozitate si dupa o discutzie cu mama ei a venit si s-a asezat langa mine pe scaun. Dar nu dupa multa vreme dormea dusa rezemata cu capul de umarul meu.

Din Hospet aveam un autocar pana in Ankola, dar spre mirarea mea aflu cu surpindere ca autocarul va sosi in Ankola la 1 noaptea si nicidecum la 5:30 dimineata asa cum imi spusese indianul in Hospet. Mi s-a inmanat un nume de hotel si mi-au spus ca soferul o sa opreasca in dreptul hotelului si pot dormi acolo. Ma arunc in autocar, care era super dragut (avand in vedere pretul pe care l-am platit ar cam fi trebuit sa fie) si ma intind intr-un pat. La primul nivel se aflau scaunele iar la urmatorul paturile, in care stateai destul de confortabil. Pat de doua persoane, si spre norocul meu aflu ca urma sa impart patul cu un alt european, un danez si nu cu un indian. Si acesta luase aceiasi teapa ca si mine, asa ca urma sa ne dam amandoi jos in Ankola. In ceva orasel prin care am trecut era un fel de festival. Circulatzia a fost blocata pentru minute bune, o gramada de femei indiene in haine colorate si cu flori in par dansau, iar peste tot vedeai vaci cu coarnele colorate si flori prinse in ele. Avantajul ca stateam pe loc era ca puteam urmari festivalul dar dezavantajul era ca caldura era inabusitoare si autobuzul nu avea AC. Cel putzin cand era in miscare se forma un curent de la geamurile deschise care itzi mai ostoia caldura.

Am atzipit cateva ore cand pe la 1:20 noaptea ma trezit danezul ca am ajuns. Am impachetat repede lucrurile si sarim din autobuz. Soferul ne arata hotelul care era peste drum. Eram la o margine de oras, pe un drum pustiu, hotelul fiind singura cladire din zona. Si cand vrem sa ne cazam, avem surpriza sa constatam ca nu aveam pe unde intra in hotel. Toate usile erau incuiate, iar portarul sforaia intins in fata hotelului cu capul pe scari. Aveam in jur de 4 ore jumate pana dimineatza la 6 cand era primul autobuz spre Goa, si nu aveam de gand sa stau in parcare si sa ma uit la intunericul din jur. Asa ca ne-am intins langa paznic. Eu, desi afara era o inabuseala sufocanta, am intrat imbracat in sacul de dormit si mi-am pus capul pe prima treapta de la scari. Danezul s-a intins pe jos, asa cum era, in pantaloni scurtzi si cu capul pe rucsac. Am dormit ca eroii.. Ma cam scoteau din papuci caminoanele indiene care treceau pe strada si care duduiau de se zguduiau portzile, dar am dormit destul de bine in rest. Si am bifat inca o experienta indiana: dormitul pe strada, care este un adevarat sport national aici. Mai ales in Mumbai, daca iesi noaptea prin oras peste tot vezi oameni dormind.

Dimineatza ne-am trezit cand un autocar plin cu turisti a parcat nu departe de “patul” nostru. Pe la 6 dimineatza am fost in autogara orasului, dupa o calatorie de 15 min cu ricsa si aici am avut norocul sa aflu ca autobuzul chiar atunci pleca spre Goa. M-am despartzit de danez, care o lua in alta directzie, spre ceva plaja din Karnataka si am sarit in autobuz. A trebuit sa fac fata din nou aglomeratziei indiene din autobuze, iar cand am ajuns in Conacona, oraselul in care trebuia sa cobor, cu greu mi-am facut loc printre indienii din autobuz si pana la usa. Dar inca o data faptul ca eram alb si-a spus cuvantul. Totzi imi faceau loc politicosi. Bine ca am fost inspirat si nu mi-am luat cu mine bagaje grele. Din Conacona am luat ca si taxi o motocicleta, care pt. douazeci de rupii m-a last in frumosa plaja din Palolem, aflata la vreo 3 km distanta, unde urma sa-mi petrec urmatoarele trei zile.

Toate pozele din Hampi le putetzi accesa de aici:

http://pg.photos.yahoo.com/ph/urs_adrian/album?.dir=6e4ascd&.src=ph&store=&prodid=&.done=http%3a//pg.photos.yahoo.com/ph/urs_adrian/my_photos

O calatorie din Mumbai spre Hampi - Karnataka

Hampi, asezat in centrul statului Karnataka a fost capitala uneia dintre cele mai mari imperii hinduse: Vijayanagara. Orasul a fost fondat in anul 1336 de catre doi printi locali: Hakka and Bukka. Vijayanagar Empire (1336 - 1565) a fost ultimul mare imperiu hindus(au urmat cuceririle arabilor si englezilor) si se intindea de la Marea Arabiei la Golful Bengal si de la Platoul Deccan pana la capatul de sud al peninsulei indiene. Declinul imperiului a survenit in 1565 cand o coalitzie de armate ale Sultanate din Deccan au infrant fortele armate ale imperiului, iar capitala a fost cucerita si arsa.

Ruinele acestui oras, care este in patrimoniul UNESCO imi propusesem sa le vizitez. Daca vii din Nordul Indiei legaturile sunt destul de proaste ca sa ajungi in Hampi, trebuind sa shimbi cel putzin un tren si doua autobuze.
Am plecat din Mumbai vineri seara la 20:30 cu cu trenul Mumbai - Chennai Express. Ma astepta o calatorie lunga de aproape 24 de ore pana in Hampi. Rezervasem bilete pt clasa sleepers care este destul de confortabila. O clasa inexistenta in trenurile din Romania. Este un fel de combinatzie intre clasa a doua si cuseta. La inceput toate persoanele stau exact ca si intr-un compartiment de al nostru: 3 pe o parte si 3 pe cealalta parte fata in fata. Cand se doreste sa se doarma, partea de la bancheta pe care itzi rezemi spatele se basculeaza in sus, iar deasupra ei exista inca o platforma de genul acesta, astfel incat ai 3 paturi suprapuse, pe care fiecare se poate intinde ca sa doarma. Nu sunt oferite cearceaf sau perna asa ca daca doresti asa ceva trebuie sa ti le aduci tu. De tavan sunt prinse doua ventilatoare uriase la fiecare doua banchete.
La 20:30 trenul parasea in zgomotele locomotivei statzia Dadar din Mumbai. M-am asezat pe locul meu si urmaream pe geam peisajele care se succedau pe sub ochii mei. Eram in compartiment cu o familie indiana: tata, mama, doi copii si bunica. Compartiment, ii cam pretentios spus pentru ca nu este usa despartitoare ca si la trenurile de la noi de acasa. Datorita distantelelor mari pe care le strabat trenurile, exista un vagon special in care se gateste mancare si potzi comanda in tren mancarea de la personal autorizat. Adica indieni imbracatzi in haine mai speciale si cu o insigna in piept. De asemenea la fel ca si in Romania in trenuri este plin de diferite persoane care vreau sa itzi vanda diferite produse. Incepand de la apa, chipsuri, snaksuri indiene, sucuri, inghetzata si continuand cu lanturi de legat bagajele, pixuri, cartzi. Desigur nici de cersetori nu scapi. Este plin de ei. Unii sunt copii mici, care se chiunie sa itzi cante ceva, sau care au atartnate de picioare zurgalai indieni si care danseaza in zgomotul zurgalailor. Altzii sunt persoane handicapate cu diferite partzi ale corpului distorsionate sau lipsa. Mai exista si categoria celor care matura prin compartimente cu o haina jegoasa si pe urma itzi cer bani. O alta categorie aparte de persoane care itzi cer bani este accea a travestitzilor. Barbatzi deghizatzi in femei si care itzi cer bani. Indienii considera ca o sa ai ghinon daca nu le dai ceva bani asa ca de obicei li se dau bani. Dar eu nu sunt indian asa ca nu le-am dat nimica. Mi-am iesit din pepeni cand o “domnisoara” indian a devenit mai insistenta si a incepu sa ma mangaie pe obraji. L-am impins brutal si cred ca nu mai lipsea mult sa il pocnesc daca mai insista. Din fericire a fost doar un caz. Ceilaltzi travestitzi m-au ignorat. Huuuuu.. ce usurare.
Se apropia ora cinei asa ca indienii din jurul meu au inceput sa-si desfaca merindele. Unii aveau mancare de acasa, iar altzii comandau in tren. Modul in care mancau probabil ca i-ar degusta pe multi europeni. Multi mancau in stilul traditional. Adica puneau orezi pe frunze mari de banane si deasupra turnau ceva amestec de masala. Amestecau toata compozitzia cu mana si pe urma faceau cocoloase din acest amestec si le indesau cu sarg pe sub mustatza. Unii mai aveau si chapati (un fel de clatite) si rupeau bucatzi mici de chapati cu care luau din orez. Un ragait ii destul de sanatos prin India asa ca nimeni nu se abtzine. Chiar si seful meu in birou de multe ori mai scapa cate un ragait de toata frumusetea. Indienilor nu li se pare nepoliticos deloc.
“Nasu” si-a facut si el aparitzia nu peste multa vreme. Imbracata in haine oficiale cu o geanta in jurulul umerilor si cu o insigna dintr-un metal auriu in piept. De obicei vine cu listele dupa el. In India biletele sunt cu numele inscris pe ele. Cand intri in tren arunci o privire pe usa unde sunt lipite listele si in mod normal trebuie sa-tzi vezi numele trecut pe lista. Mi-a taiat biletul cu o linie cu pixul si a plecat mai departe. Pe la 22:00 m-am intins si eu sa dorm. In mod normal indienii isi pun bagajele sub bancheta si le leaga cu lanturi (deh, nu numai in Romania se fura din trenuri), eu mi-am dezvoltat o strategie proprie. Intind sacul de dormit pe bancheta, ma bag in el si cu bagajul sub cap dorm ca un erou. Partea proasta la sistemul de dormit in clasa sleepers este ca toate trei persoanele de pe o parte trebuie sa doarma si sa se trezeasca in acelasi timp. Adica daca vrei sa stai normal si bancheta este ridicata nu potzi sta, ci doar intins. Nu m-am grabit sa ma trezesc iute, asa ca pe la 10:00 cand m-am indurat si eu sa deschid ochii indienii mei stateau ca sardelele pe bancheta de pe partea opusa. Se trezisera dar eu dormeam asa ca nu puteau sta sezut pe bancheta si se inghesuisera pe cealalata. M-am trezit si eu, mi-am impachenat sacul de dormit si iata-ma fresh pentru o noua zi.
Vedeam in ochii indienilor ca erau nerabdatori ca sa intre in vorba cu mine si cautau un prilej potrivit. Si cu prima ocazie m-au bombardat cu aceleasi intrebari parca trase la xerox de totzi indienii: “which country are u from?”, “how is india”, “where are u working” “what is your salary”. Nu te lasa nici sa rasufli.. Prin Europa ii destul de nepoliticos sa intrebi de salariu. No bine, le-am satisfacut curiozitatea. Dar mai era si o fetitza, care a naibii era tot pe la mine prin brate. Ma calca pe picioare, sarea in jurul meu, se rezema de mine. Nu m-as fi suparat daca era asa de la vreo 18 ani in sus, dar avea doar vreo 3 – 4 anisori.

Guntakal Jonction este localizat in statul Andra Pradesh si este un nod feroviar destul de important. Ma gandeam ca nu o sa gasesc destul de usor un autobuz in directzia Hampi. Ma dau jos din tren in jurul orei 13:00. Afara o zapuseala de itzi iese fum pe urechi. Ma documentez inainte de la ceva indieni despre directziile pana la autogara si costul aproximativ pentru o ricsa si aflu ca ii cam in jur de 15 rupii. Cobor scarile si soferii de ricsa sunt totzi buluc pe mine. Incredibil dar stiu cate o boaba in engleza, destul de ciudat pentru un oras care nu prea are ce oferi turistilor. Ma interesez de pretul pana la autogara si normal ca l-au umflat binisor.. Cica 50 de rupii.. Nu prea a durat mult negocierea. Dupa ce m-am facut ca o iau pe jos si le-am zis ca stiu pretul real si ca nu ii departe asa ca pot merge pe jos(desi nici prin cap nu imi trecea ca era o caldura de mureai), pana la urma am negociat la 20 de rupii. Sar in ricsa si haidem. Dintr-o privire mi-am dat seama ca ricsele asa mititele cum sunt ele sunt utilizate in acest oras ca si un microbuz. Erau banculetze pe toate partzile interioare ale ricsei. Din cate am vazut prin India am evaluat cam la vreo 10 persoane numarul celor care puteau calatori dintr-un foc cu ricsa aceea mitica cat o cabina telefonica.
Ajungem la bus stand si il intrebam pe sofer de un autobuz spre Hospet (orasel la 12 km de Hampi). Intr-o engleza stalcita, mai mult din gesturi decat din cuvinte pricep ca nu este nici un autobuz spre Hospet si ca trebuie sa iau prima data unul spre Bellary (orasel de care nici nu am auzit pana atunci si de care nu aveam nici cea mai mica idee unde poate fi localizat), de fapt chiar autobuzul care se pregatea de plecare la doi metri de mine. Nu mai era vreme sa stau mult pe ganduri. Sau il credeam si saream in autobuz sau nu il credeam si mai intrebam pe altul dar mai pierdeam o ora cel putzin pentru autobuzul urmator. Nu stau pe ganduri si sar in autobuzul care deja se pusese in miscare. De fapt un microbuz un pic mai marisor, cu banchete de 2 persoane pe o parte si banchete de trei persone pe cealalta parte. Inauntru o aglomeratzie tipic indiana. Abia am avut loc sa imi pun picioarele pe scarile de la usa. Indieni si bagaje si saci peste tot. Pe fiecare bancheta statea cel putzin cu o persoana mai mult deca capacitatea banchetei. Pe unele scaune de 3 persoane am vazut chiar si 6 persone, copii de 10 – 15 ani stand in bratele parintilor. Si eram singurul alb din autobuz. Toata lumea se uita la mine ciudat, dar putzin imi pasa. Am reusit sa-mi agatz si eu bagajele pe ceva suport debagaje.
Dupa vreo 5 km autobuzul opreste si un indian imi spune habar nu am ce in canada (limba oficiala a statului Karnataka). Din gesturi am inteles ca vrea sa cobor jos cu ceilaltzi indieni. Ma chinuiam sa-I explic in engleza ca prima data tre’ sa-mi iau bagajele la care desi erau agatzate pe suportul de bagaje la doi metri de mine nu puteam ajunge nicicum ca era prea mare aglomeratzia. Vreo zece indieni erau deja coboratzi din autobus si tot autobuzul statea si se uita la mine in timp ce indienii se chinuiau sa-mi explice sa cobor jos. Am dedus eu ca trebuia sa cobor numai pentru vreo 5 min, dar nu am vrut sa risc sa plece autobuzul fara mine, cu bagajul meu cu tot asa ca am ramas frumusel in autobus. Pana la urma cand au vazut ca nici cum nu ii inteleg ce imi cer, m-au lasat in pace cu oile mele. De fapt doreau sa mute o roata de rezerva in autobus, in spatele scaunelor, dar era asa de aglomerat si plin de bagaje autobuzul ca nu aveau cum fara ca oamenii din spate sa coboare. Le-a luat olecutza de vreme pana au dat jos toate bagajele si sacii din spate, au pus roata de rezerva si pe urma am putut pleca linistitzi. Pe scaunul de langa mine erau patru persoane, unul dintre ei bineviotor mi-a aratat prin semne ca o sa coboare la urmatoare si imi ofera mie locul. I-am multumit, dar preferam sa stau in picioare inghesuit decat pe un colt de scaun cu inca trei indieni si nu m-ar fi mirat sa-mi sara unul si in bratze. J Caldura era mare, dar cum toate geamurile si usile erau deschise cand se deplasa autobuzul se facea curent de aer astfel incat mai fentai caldura.
Cam o ora jumate mi-a luat calatoria pana am ajuns in Bellary, la autogara. Ajuns acolo, primul lucru pe care il fac este sa cumpar o sticla de apa rece.. Pe caldura aceea era nevoie. Pe urma ma duc sa intreb de un autobuz spre Hospet. Si tare imi este mirarea cand imi spune un indian ca nu este autobuz spre Hospet si imi arata ceva in alta directzie, bolborosind in limba lor ciudata vorbe neintelese. Deduc eu ca imi arata o alta autogara in alta parte de oras. “Damn it” imi zic printre dintzi. Fidel regulii intreaba cel putzin doi trei indieni daca vrei un raspuns cat de cat corect, il mai intreb pe unul. Acelasi bolboroseala neinteleasa si semn in alta directzie. Imi arata o ricsa. No bine bine, dar cum naiba sa ii explic la sofer care nu stie engleza sa ma duc spre locul unde sa iau autobuzul spre Hospet-ul lui peste… Incerc.. Ii explic schematic in engleza “Hospet, bus stand”. Printre indienii care stiu doar basic engleza nu este recomandabil sa folosesti propozitzii si fraze stufoase. Or sa se uite la tine ca la felul trei daca le zici ceva de genul
“I am sorry, I want to ask if u know where can I find a place ….”. Nu prea merge cu politetzuri aici. Tre sa fii direct si nepoliticos de genul:
“Boss.. Bus stand???” or “Railway station” .. Doar cuvintele cheie.. No bine sa revenim la indianul nostru. Pricepe ce vreau si imi arata autogara de langa mine. Ii arat directzia pe care mi-au aratat-o si mie ceilaltzi indieni si am noroc, indianul meu e inteligent si pricepe. Si lucrul si mai uimitor cand il intreb de tarif, imi zice 10 rupii.. Adica minimul.. Incredibil, nu incearca sa ma fure.. Se pare ca azi ii ziua mea norocoasa.
Sar in ricsa si m-a lasa in cealalta autogara care era la celalat capat al oraselului. Dibui autobuzul de Hospet si iarasi am noroc. Este gol si pleaca in 10 min. Sar in el si imi aleg un loc confortabil (daca se poate numi asa in autobuzele indiene) in partea din fata. Caldura mare in autobuz, mai ales ca statea parcat asa ca transpiratzia curgea suvoaie pe frunte si pe tot corpul. Langa mine se aseaza un indian imbracat mai dichisit decat ceialatzi. Imi dau seama ca s-a pus langa mine pt. ca dorea sa vorbeasca cu un alb. Asa cum ghicisem imediat a intrat in vorba cu mine si trase la indigou aceleasi intrebari pe care totzi indienii mi le pun. Pe viitor trebuie sa inregistrez o banda ca merge mai simplu. Inca o ora jumate de drum si sunt in Hospet, un orasel aproape de destinatzia mea finala, Hampi.
Ma interesez de autobuz spre Hampi si aflu ca tre’ sa astept in jur de o ora. Singurul alb de prin zona, asa ca sunt asaltat de cativa soferi de ricsa care imi ofera binevoitori o cursa cu ricsa.. Ii mai rapida zic ei, nu opreste in statzii si nu tre’ sa mai stau un ceas dupa autobuz. Dar costa 80 de rupii si autobuzul ii in jur de 8 rupii asa ca…
“Thanks.. But I rather prefer the bus. It’s Cheaper”. Nu prea renuntza usor asa ca ma mai bat la cap vreo 5 min, si cand au vazut ca nu le merge deja au schimbat placa. M-au imbiat cu cazare in Hampi. Le-am raspuns ca nu sunt interesat ca am unde sta si intr-un tarziu cand au vazut ca au de-a face cu un catar m-au lasat in pace. Deja era 18:00 si incepea sa se innsereze. Ma asez pe o banca cu ochii pe bagaje si pipaindu-mi buzunarele des din cauza afiselor cu care este impanzita autogara “Atentzie la hotzii de buzunare”. Doi indieni la vreo 18 – 20 de ani ma flancheaza pe banca si intr-o engleza proasta incearca sa intre in vorba cu mine. Mai mult le ghicesc decat le inteleg intrebarile. Ii iau si eu la intrebari dar nu ma prea inteleg. Ii servesc cu ceva biscutitzi. In cateva minute pleaca ca sa revina cu inca doi tipi nu peste mult timp, la care ma prezinta ceremonios. Ma simt ca o maimutza paroasa pe strada, cand itzi chemi prietenii sa o vada si ei, dar nu ma simt deranjat de loc.. Chiar ma distreaza.. Intr-un tarziu isi face aparitzia si autobuzul si sar in el rapid. Se intunecase deja cand ajung in final la destinatzia finala: enigmaticul Hampi cu ruinele unei foste mari capitale hinduse.